În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (III)

Cauza nr. 3 – „ În drept, faptele constând în nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (1) pct. 4,5 din H.G. nr. 1425/2006 și ale art. 4, art.10 alin. (1) din H.G. 1048/2006, săvârșite de inculpatul T.L., în calitate de director tehnic, responsabil cu protecția muncii în cadrul (...) S.R.L., precum și de inculpata (...) S.R.L., prin inculpatul T.L., care nu au luat, din culpă, măsurile legale de securitate în muncă, respectiv nu au asigurat echipamentul individual de protecție – centură pentru ancorare, cască muncitorilor, astfel că (...) partea vătămată G.N.K. a căzut de pe o schelă metalică din cauză că nu a avut echipamentul necesar ancorării acestuia, suferind vătămări care au necesitat 180 de zile de îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prevăzute de art. 184 alin. (2,4) C.pen. (1969) și art. 37 alin. (1 3) din Legea nr. 319/2006 cu aplicarea art. 33 lit. b) C.pen. (1969), pentru comiterea acestor infracțiuni inculpații urmând a răspunde penal. Instanța de fond a reținut o culpă concurentă a părții vătămate, aceasta acceptând să lucreze fără a purta echipament de protecție, deși, conform art. 23 lit. d) din Legea 319/2006, era îndreptățit să refuze lucrarea în aceste condiții, și a apreciat culpa părții vătămate în procent de 50% la comiterea accidentului (...)³” În cauză, persoana fizică și persoana juridică au fost condamnate în primă instanță, iar soluția a rămas definitivă prin respingerea apelului⁴.

Am selectat în mod deliberat un exemplu banal, acela al nerespectării unei reguli elementare de securitate în muncă, deoarece asumarea unor riscuri prin nerespectarea unor astfel de reguli elementare are un caracter „endemic” în multe sectoare de activitate. În aceste situații apare o eroare de evaluare cu privire la riscul asumat, deoarece nu se ia în calcul repetarea expunerilor.

Astfel de erori în aprecierea riscului au fost foarte plastic explicate de „partenerul” nostru în această analiză, N.N. Taleb, la care voi apela încă o dată. Aceste explicații apar în legătură cu ergodicitatea, un concept mai simplu de înțeles dacă îl privim prin prisma opusului său: „Cântărind lucrurile, putem afirma că o situație este nonergodică dacă probabilitățile înregistrate în trecut nu se aplică proceselor viitoare. Există un stop undeva, o barieră absorbantă care îi împiedică pe cei ce își pun pielea la bătaie să meargă mai departe și spre care sistemul tinde invariabil. Vom numi aceste situații ruinare, fiindcă nu sunt reversibile. Principala problemă este că, dacă există vreo posibilitate ca ruinarea să se producă, analizele cost-beneficiu nu mai sunt posibile (...) Presupunem că un grup de oameni joacă ruleta rusească o singură dată, pentru un milion de dolari – este chiar povestea centrală din Fooled by Randomness⁵. Cam cinci din șase vor obține bani. Dacă ar fi aplicat cineva o analiză cost – beneficiu standard, ar fi susținut că șansele de câștig sunt de 83,33%, cu un profit mediu de 833333 de dolari prevăzut la fiecare tragere. Însă cine continuă să joace ruleta rusească ajunge la cimitir. Profitul prevăzut în acest caz este...imposibil de calculat”⁶. Altfel spus: „Dacă te confrunți cu o probabilitate infimă de ruinare sub forma unui risc singular, îi supraviețuiești și apoi riști din nou (altă tranzacție singulară), până la urmă vei rămâne fără bani, cu o probabilitate de 100%. Confuzia apare deoarece putem crede că, dacă riscul singular este rezonabil, încă un risc va fi, de asemenea, rezonabil. Cuantificarea este posibilă când realizăm că probabilitatea ruinării se apropie de 1 pe măsură ce crește numărul de expuneri la riscuri care, luate individual, sunt mici, de exemplu 1:10000”⁷. Pe scurt, dacă am înțeles eu bine, un risc singular rezonabil devine nerezonabil la o expunere repetată; dacă expunerea este perpetuată în timp, evenimentul riscat devine inevitabil.

Revenind la speță, mi se pare elocventă următoarea constatare pe care a făcut-o instanța de apel: „ Nu se poate reține că a existat echipament de protecție la aceea dată din moment ce toți martorii, lucrători la acea construcție, alături de partea vătămată, au precizat că nu au avut în acea dimineață astfel de echipament (...), iar martorul K.Z. a declarat că timp de un an, cât a lucrat la (...) S.R.L., nu a purtat niciodată echipament de protecție, ceea ce conduce instanța la concluzia că aceasta era modalitatea obișnuită de lucru a angajaților societății inculpate”⁸.

În acest context, dacă transpunem la speța noastră eroarea de evaluare a riscului despre care aminteam mai sus, raționamentul (greșit) ar fi următorul: dacă muncitorii au lucrat de atâtea ori fără echipament de protecție și nu s-a întâmplat niciun accident de muncă, înseamnă că riscul de a se produce un accident este minim. În realitate, cu cât se lucrează de mai multe ori fără echipament cu atât riscul de producere a unui accident este mai mare, iar dacă practica se perpetuează în timp, accidentul devine inevitabil. Altfel spus, prin vorbele autorului sus citat, S.R.L. – ul din speță „a continuat să joace ruleta rusească”.

Examinând și această ultimă speță, prin prisma celor trei categorii propuse de Taleb (fragil, robust, antifragil), ar trebui să ne punem aceleași patru întrebări pe care le-am enunțat și cu privire la primele două Cauze:

A fost SRL-ul fragil, s-a aflat sub sabia lui Damocles? A fost robust, s-a comportat precum Phoenix? A fost antifragil, a reacționat ca o Hidră? Poate evenimentul examinat să conducă la adoptarea unor măsuri care să contribuie la dobândirea unei stări de antifragilitate pentru persoana juridică?

Citește și
►  În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (I)
►  În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (continuare)

Exact ca în cauza anterioară (privind Spitalul), și în acest caz, răspunsul la prima întrebare face inutile următoarele două întrebări. Astfel, se poate constata că SRL-ul a fost fragil. Această fragilitate a fost dată de asumarea repetată a unui risc, rezonabil privit în mod singular, dar care devine „letal” la o expunere perpetuă. Practic, inexistența unei proceduri care să împiedice încălcarea unei norme banale de securitate în muncă a dus, în acest caz, la condamnarea definitivă a persoanei juridice.

A rămas deschisă, și de această dată, ultima întrebare, cea cu privire la adoptarea unor măsuri  care să stimuleze dobândirea antifragiltății. Reamintesc faptul că, în primul articol al acestei serii, am plecat de la premisa potrivit căreia, în contextul actual, persoanele juridice și managementul acestora devin extrem de „fragile” în raport cu ceea ce am putea numi „stresul penal”. Am mai precizat că, din această perspectivă, ceea ce interesează este de a stabili dacă persoana juridică are sau nu posibilitatea ca, printr-o strategie și o atitudine preventivă proprie, să diminueze riscul penal ce decurge din activitatea sa⁹.

Cred că cele trei cauze prezentate au pus în lumină, și ele, necesitatea ca acțiunea preventivă să fie abordată atât în sens proactiv (anticiparea evenimentului de natură penală),  cât și în sens reactiv (reacție la un eveniment de natură penală).

Abordarea proactivă, cu privire la fenomenul infracțional în general, cunoaște o multitudine de explicații, tipologii și modele de acțiune, puse în valoare de Criminologia preventivă¹⁰. Una dintre tipologiile cele mai utilizate în doctrina criminologică face distincția între prevenirea socială și prevenirea situațională. Cea care ne interesează în prezentul demers este prevenirea situațională, aceea care are rolul principal de a identifica și diminua împrejurările favorabile unei încălcări a legii. Adaptată contextului analizat, acest gen de prevenire ar presupune ca persoana juridică să se preocupe, în primul rând, de stabilirea situațiilor de „risc penal”, în funcție de specificul activităților pe care le desfășoară. În acest sens, trebuie plecat de la actele normative, interne și externe, în baza cărora se desfășoară activitatea specifică și văzut în ce măsură nerespectarea unei norme poate conduce direct sau indirect la un comportament infracțional. În al doilea rând, trebuie stabilite mecanisme interne de control și verificare eficiente, care să pună accentul tocmai pe respectarea acelor norme a căror încălcare poate genera riscul penal.

O abordare reactivă, adaptată contextului analizat, ar trebui să vizeze două paliere. Un prim palier ar presupune o evaluare a „experienței colective”. Aceasta presupune, din partea persoanei juridice, o analiză jurisprudențială, cu scopul de a identifica riscurile penale cu care s-a confruntat domeniul specific de activitate. Concret, prin raportare la cauzele analizate, Banca ar trebui să știe cu ce cauze penale s-au confruntat alte bănci, Spitalul ar trebui să știe cu ce cauze penale s-au confruntat alte spitale, Firma de construcții ar trebui să știe cu ce cauze penale s-au confruntat alte firme de construcții, etc. Un al doilea palier ar presupune o evaluare a experienței personale, în cazul în care persoana juridică s-a confruntat ea însăși cu unul sau mai multe „evenimente penale”. Ambele evaluări ar trebui să conducă la un set de reguli și la un mecanism de control care să împiedice apariția riscurilor penale identificate.

Măsurile și mecanismele proactive și reactive stabilite ar trebui să se constituie într-un veritabil „Ghid” al evitării riscului penal pentru persoana juridică și managementul acesteia. Firește că la elaborarea unui astfel de „Ghid”, într-un domeniu sau altul de activitate, este necesară și contribuția unei echipe interdisciplinare de avocați, penaliștii fiind incluși de la sine.