De ce rata DAE trebuie să fie unică, dar poate să nu fie fixă (Despre Decizia CJUE în cauza C290|2019)

I.     Decizia CJUE pronunțată în cauza C-290/19 împotriva Home Credit Slovakia a.s.

Prin decizia din  data de 19.12.2019, în cauza C-290/19 împotriva Home Credit Slovakia a.s., Curtea de Justiție a Uniuni Europene (în continuare, CJUE), s-a pronunțat cu privire la conformitatea cu Directiva 2008/48¹  a clauzei dintr-un contract de credit care  stabilește rata DAE (dobânda anuală efectivă) ca interval între o valoare minimă și o valoare maximă.

Cererea a fost formulată de către Curtea Regională din Trnava, ca instanță de apel în cadrul unui litigiu între un consumator, pe de o parte, și Home Credit Slovakia a.s., pe de altă parte, în legătură cu un contract de credit de consum încheiat de consumator cu această instituție de credit, în cuprisul căruia DAE nu era stabilită printr-o rată unică, ci ca interval între o rată minimă de 21,5% și o rată maximă de 22,4%. În plus, contractul prevedea că DAE depinde de data la care îi vor fi puse la dispoziție fondurile și că aceasta îi va fi comunicată ulterior datei încheierii contractului de credit.

Întrebarea preliminară adresată CJUE presupunea să se clarifice dacă ”art. 10 alin. (2) lit. g)  din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit pentru consumatori îndeplinește cerința prevăzută de această dispoziție în cazul în care DAE nu este indicată în acesta sub forma unei valori procentuale, ci sub forma unui interval între două valori (minimă  și maximă).”

Pentru a se pronunța în acest sens, CJUE a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. g), art. 3 lit. (i)  și art. 19 alin. (1 ) din Directiva 2008/48.

Potrivit art. 10  alin. (2) lit. g) din Directiva 2008/48, contractul de credit trebuie să specifice în mod clar și concis ”dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit; se menționează toate ipotezele folosite pentru calcularea acestei rate.”

De asemenea, art. 3 lit  (i) definește  „dobânda anuală efectivă”  ca fiind  costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile menționate la articolul 19 alineatul (2), dacă este cazul.

În conformitate cu art. 19  alin. (1),  ”Dobânda anuală efectivă, care este egală, pe o perioadă de un an, cu valoarea actuală a tuturor angajamentelor (trageri, rambursări și costuri), viitoare sau prezente, convenite de creditor și de consumator, este calculată în conformitate cu formula matematică stabilită în anexa I partea I.”

CJUE  a răspuns în sensul că ”art. 10 alin. (2) lit. g) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune ca, într-un contract de credit de consum, DAE să fie exprimată nu printr-o rată unică, ci printr-un interval care face trimitere la o rată minimă și la o rată maximă.”

Necesitatea stabilirii DAE sub forma unui procent unic derivă din imperativul informării consumatorului și a cunoașterii de către acesta a întinderii, din punct de vedere economic, a angajamentului pe care îl presupune încheierea contractului de credit.

Așa fiind, practica instituției de credit al cărui contract a făcut obiectul analizei, de a stabili DAE nu sub forma unui procent  unic, ci sub forma unui interval între o rată minimă și o rată maximă, este contrară Directivei 2008/48.

II.    De ce rata DAE trebuie să fie unică, dar poate să nu fie fixă 

Deși Decizia CJUE este clară din perspectiva răspunsului la întrebarea preliminară formulată,  lectura ei a generat în spațiul public o opinie surprinzătoare și contrară atât spiritului Directivei 2008/48, cât și conținutului neechivoc al Deciziei CJUE.

Astfel, s-a susținut că: ”dobânda anuală efectivă nu poate varia ca procent pe durata creditului, iar băncile trebuie să stabilească o dobândă anuală efectivă (DAE) fixă, care trebuie să își păstreze aceeași valoare procentuală pe toată durata creditului - practic, ea nu poate să fie definită printr-un procent variabil.” În cadrul aceleași opinii s-a aratat și că ”acest lucru este obligatoriu chiar și în condițiile în care dobânda aferentă creditului (adică dobânda principală, care reflectă costul propriu-zis pentru obținerea creditului) este variabilă.”²

O asemenea  interpretare a deciziei excedează motivării CJUE și denatureaază soluția curții. Astfel, CJUE a stabilit doar că rata DAE trebuie să fie exprimată la încheierea contractului printr-o rată ”unică”. De aici, s-a tras concluzia greșită că DAE ar trebui să fie ”fixă”. Or, condiția ca rata DAE să fie ”unică” nu înseamnă că aceasta nu ar putea să varieze ulterior contractului, pentru că ”unic” nu înseamnă ”fix”. ”Unic” înseamnă doar unul singur, în timp ce ”fix” înseamnă care nu se schimbă, care nu variază. Ceea ce este unic poate să fie fix sau poate să fie variabil. Chestiunea dezlegată de CJUE se referă exclusiv la faptul că DAE la momentul încheierii contractului trebuie să fie exprimat sub forma unei  rate ”unice” și precise, cum stabilește în mod expres CJUE.  Rata DAE unică poate să varieze în timp, dacă în structura ei intră elemente care, prin natura lor, sunt variabile, așa cum este dobânda variabilă.    

În acest sens, CJUE s-a raportat la dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. g) din Directiva 2008/48. Acest text are în vedere determinarea DAE raportat la momentul încheierii contractului de credit, ca indicator al costurilor totale pe care le implică un contract pentru consumator, raportat la datele cunoscute la momentul încheierii contractului și determinat pe baza unor ipoteze variabile, fără a exista obligația menținerii procentului unic al DAE pe toată durata contractului.

Astfel, CJUE a reținut în această decizie că:   ”(...) din articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2008/48 coroborat cu partea I din anexa I la aceasta reiese că DAE este calculată potrivit formulei matematice care figurează în anexa menționată și ar trebui să reflecte, cu o precizie de o zecimală, toate angajamentele existente sau viitoare, convenite de creditor și consumator.”

De exemplu, în anexa I, partea a II-a din Directiva 2008/48, una dintre ipoteze se referă la contractele de credit de consum în cadrul cărora s-a convenit o rată fixă a dobânzii aferente creditului pentru o perioadă inițială, la sfârșitul căreia se stabilește o nouă rată a dobânzii aferente creditului, care este ulterior ajustată periodic în funcție de un indicator convenit. Pentru această situație, în determinarea DAE, se va porni de la ipoteza că, la sfârșitul perioadei cu rată fixă, rata dobânzii aferente creditului este aceeași ca la momentul calculării dobânzii anuale efective, pe baza valorii indicatorului convenit de la acel moment (s.n, de la momentul încheierii contractului de credit, doar această valoare fiind cunoscută la acel moment, iar nu și valorile viitoare). În realitate, acest indicator unic se poate modifica pe durata executării contractului, conducând implicit la modificarea procentului DAE, în a cărei compunere intră.

De altfel, tocmai datorită modului de calcul al DAE, astfel cum este prevăzut de Directivă (prin raportare la valoarea creditului și bazându-se pe anumite ipoteze), aceasta nu poate rămâne fixă pe durata creditului.

Rezultă că sensul considerentului CJUE, potrivit căruia DAE trebuie să reflecte cât mai precis, toate angajamentele prezente și viitoare asumate de consumator, se referă la determinarea DAE sub forma unei rate unice (iar nu a unui interval), prin luarea în considerare a tuturor ipotezelor de lucru incidente în fiecare caz în parte, dintre cele enumerate în Anexa I a Directivei 2008/48. 

III.    Concluzii

Rata DAE trebuie să fie unică la încheierea contractului, dar aceasta nu înseamnă că nu ar putea să varieze pe durata contractului, dacă variază chiar elementele componente ale DAE. Nu se poate pune semnul egalității între trăsătura unicității ratei DAE și imutabilitatea ratei DAE. Prima caracteristică este consacrată de Directiva 2008/48 și consolidată prin decizia CJUE,  în timp ce a doua nu are suport în directivă și decizia CJUE.

În concluzie, Decizia CJUE pronunțată în cauza C-290/19 reia principiile deja enunțate prin Directiva 2008/48, și stabilește doar că  rata DAE trebuie determinată sub forma unei rate unice, iar nu sub forma unui interval între o rată minimă și o rată maximă.

---

1.  Directiva nr. 2008/48/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/90/UE din 14 noiembrie 2011.
2.  A se vedea în acest sens: https://www.avocatnet.ro/articol_53415/Doband%C4%83-anual%C4%83-efectiv%C4%83-trebuie-s%C4%83-fie-stabilit%C4%83-printr-un-procent-fix-DAE-nu-poate-varia-ca-valoare-procentual%C4%83-pe-durata-creditului.html