Înțelesul sintagmei „substanțe psihoactive”, din conținutul art. 336 alin. (2) Cod penal [1]

Sesizată cu judecarea apelurilor formulate de inculpat și de parchet, instanța de control judiciar a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept mai sus enunțate. În opinia instanței de sesizare, principalele argumente pentru inițierea procedurii menționate ar fi următoarele: „Curtea atrage atenția părților cu privire la necesitatea definirii clare a noțiunii de substanțe psihoactive, reținând că art. 336 alin. (2) Cod penal face referire la substanțe psihoactive, iar acest act normativ a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 după ce a intrat în vigoare Legea nr. 194/2011 care folosește expres termenul de substanțe cu efecte psihoactive. Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște s-a reținut că inculpatul apelant ar fi consumat canabis, substanță pe care Legea nr. 143/2000 o definește ca fiind drog de risc, fiind calificată drept și substanță stupefiantă. Prin urmare, existând o multitudine de noțiuni cu care legiuitorul operează, constând în substanțe psihoactive, substanțe cu efecte psihoactive, substanțe stupefiante, substanțe psihotrope, există definiții ale acestor substanțe în Legea nr. 194/2011, Legea nr. 143/2000 și Legea nr. 339/2005, însă Codul penal nu conține nicio definiție a noțiunii de substanțe psihoactive, la capitolul privind definirea unor termeni sau expresii din legea penală. În aceste împrejurări, în anumite soluții de practică judiciară de la nivelul altor instanțe, în situația în care persoanele acuzate au fost depistate la volan după ce au consumat droguri de risc, respectiv canabis, nu s-a optat pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) Cod penal, motiv pentru care este posibilă inițierea procedurii de adresare a unei întrebări prealabile Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (...)³”. Este important de menționat că instanța de sesizare insistă pe lipsa definirii noțiunii de substanțe psihoactive, extinzând „culpa” legiuitorului dincolo de „granițele” Codului penal, așa cum o făcuse în pasajul suscitat, punând astfel în discuție previzibilitatea normei: „De asemenea, cu ocazia reglementării înțelesului unor termeni sau expresii prin legea penală, legiuitorul nu a definit, în mod clar, sintagma substanțe psihoactive. În concluzie, pentru previzibilitatea condițiilor în care fapta incriminată de dispozițiile art. 336 alin. (2) C.pen. ar întruni condițiile de tipicitate sub aspect obiectiv ale infracțiunii, apreciem că se impune rezolvarea de principiu a următoarei chestiuni de drept, vizând dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal” (textul continuând cu problema deja enunțată).

Abordarea problemei prin metodele istorică și teleologică duce la aceeași concluzie. Astfel,  Legea 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, folosea o terminologie și o clasificare a substanțelor interzise în acord cu convențiile internaționale, la care România era parte la vremea aceea (și este în continuare), respectiv: Convenția unică a Organizației Națiunilor Unite din 1961 privind stupefiantele și Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope. În mod corelativ, art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, corespondentul art. 336 alin. (2) din actualul Cod penal, se referea la conducerea unui autovehicul (sau tramvai) „sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora”. Conform alin. (3) al aceluiași articol 87: „Substanțele sau produsele stupefiante, precum și medicamentele cu efecte similare acestora se stabilesc de către Ministerul Sănătății Publice, iar lista acestora se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Substanțele respective, stabilite la acea vreme de Ministerul Sănătății Publice erau, firește, aceleași cu cele din tabelele prevăzute în legea 143/2000. Cu alte cuvinte consumul de droguri (de risc sau de mare risc) atrăgea incidența infracțiunii rutiere.

În scurt timp, la nivel internațional s-a conștientizat faptul că doar interzicerea drogurilor „clasice” a devenit insuficientă, având în vedere că, periodic, traficanții introduc în „piață” o mare varietate de substanțe având efecte similare și care, la rândul lor, afectează sănătatea populației. În acest sens, la nivelul Consiliului Uniunii Europene a fost adoptată Decizia 2005/387/JAI a Consiliului din 10 mai 2005 privind schimbul de informații, evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe psihoactive. Scopul declarat al Deciziei era în esență acela de a „permite ca măsurile aplicabile în statele membre pentru controlul stupefiantelor și a substanțelor psihotrope să fie aplicate și noilor substanțe psihoactive” (art.1). Conform art. 3 lit. a) din Decizie: „substanță psihoactivă nouă înseamnă un nou stupefiant sau un nou drog psihotrop în formă pură sau în preparat”. Din această definiție ca și din celelalte definiții de la art. 3 rezultă foarte clar că în noțiunea de substanță psihoactivă sunt incluse și drogurile „clasice” (stupefiantele și substanțele psihotrope)⁴. Proiectul Noului Cod penal, adoptat în anul 2009, a ținut cont de dinamica fenomenului și a adaptat terminologia în acord cu decizia amintită, astfel încât a folosit denumirea de substanțe psihoactive cu același sens, care include drogurile clasice, dar lasă deschisă și posibilitatea includerii de noi substanțe. Folosirea sintagmei în cauză la art. 336 alin. (2) C.pen. nu a avut deci intenția de a restrânge sfera art. 87 alin. (2) din OUG 195/2002, pe care îl înlocuia ci, de a lărgi această sferă, în concordanță cu normele europene. Alegerea legiuitorului din 2009 a fost una corectă și vizionară, deoarece scopul și definițiile deciziei menționate au fost preluate prin Directiva (UE) 2017/2103 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 noiembrie 2017 de modificare a Deciziei-cadru 2004/757/JAI a Consiliului pentru a include noi substanțe psihoactive în definiția termenului „drog” și de abrogare a Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului⁵. Rezumând, în concordanță cu reglementările europene, scopul folosirii sintagmei substanțe psihoactive în Codul penal este acela de a permite ca textele în care această sintagmă apare, să poată fi aplicate nu numai în raport cu drogurile clasice ci și în raport cu noi substanțe, care au aceleași efecte sau efecte similare. Toate aceste substanțe se stabilesc prin lege, la propunerea Ministerului sănătății.

În realitate, apartenența drogurilor (stupefiante sau psihotrope) la categoria substanțelor psihoactive nu necesită neapărat o analiză juridică ci, ea se poate deduce și dintr-o simplă analiză semantică, bazată pe DEX. Astfel, stupefiant înseamnă „o substanță din categoria drogurilor care produce alterări ale funcțiilor psihice”⁶, iar psihotrop înseamnă (Medicament) care acționează asupra psihicului”⁷. Altfel spus, sunt substanțe psihoactive.

Revenind la cauza care a generat chestiunea de drept în discuție, reamintesc faptul că substanța consumată era un derivat al canabisului, o substanță ce este menționată (la propunerea Ministerului sănătății) atât în Legea 143/2000 cât și în Legea 339/2005. În jurisprudență, această substanță este reținută în mod constant în raport cu infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. (așa cum fusese reținută și în raport cu art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în anul 2014). Iată trei exemple cât se poate de actuale în acest sens: Decizia nr. 329/2017 a Curții de Apel Cluj – unde substanța psihoactivă consumată a fost  tetrahydrocanabinol⁸; Decizia nr. 333/2021 a Curții de Apel București – unde printre substanțele psihoactive consumate au fost și canabinoizi⁹; Decizia nr. 217/2021 a Curții de Apel Brașov – unde substanța consumată a fost THC-5 (tetrahydrocanabinolul - compus canabinoid¹⁰. După cum am observat mai sus, instanța de sesizare a reținut că: „în anumite soluții de practică judiciară de la nivelul altor instanțe, în situația în care persoanele acuzate au fost depistate la volan după ce au consumat droguri de risc, respectiv canabis, nu s-a optat pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) Cod penal”. Din păcate, afirmația nu este însoțită de exemple, astfel încât nu putem ști care au fost eventualele motive ale unor astfel de soluții, evident greșite, după părerea mea.

În concluzie, noțiunea de substanțe psihoactive, definită clar și previzibil prin art. 241 din Legea nr. 187/2012, nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 ci, sfera noțiunii de substanțe psihoactive include și substanțele prevăzute în conținutul Legilor speciale nr. 143/2000 și nr. 339/2005.

P.S. Consider că ne aflăm din nou în fața unei false chestiuni de drept, o situație despre care am mai scris¹¹. După cum a rezultat din cele de mai sus, „dilema” instanței de control judiciar ar fi putut fi rezolvată, dacă nu printr-o analiză pur semantică, în mod cert printr-o analiză istorico-teleologică a textelor de lege incidente și printr-o raportare la practica judiciară, mai veche sau mai nouă. Există așadar suficiente temeiuri (nu intru în analiza lor) pentru ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă. Totuși, din moment ce întrebarea s-a pus, înseamnă că avem o problemă (chiar dacă ea nu este de drept) și, pentru a evita viitoare surprize, ar fi preferabil ca instanța supremă – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să se pronunțe în sensul celor arătate mai sus.