„Trilogia” elitelor de facto din România (III) – Motivele principale reale pentru care ponderea competenței și eticii este deficitară și ce e de făcut

Amintesc că prima parte  a „trilogiei”, a privit momentul decembrie 1989 și fractura profundă de atunci a elitelor de facto românești (care încă are ramificații complexe). A doua parte  s-a concentrat pe etapele și momentele ulterioare din perioada 1990-2020, dintr-o perspectivă de direcții și decizii cheie.

Această a treia și ultimă parte încearcă să arate care sunt motivele principale pentru care ponderea competenței și integrității e deficitară la nivelul elitelor de facto de la noi. Aspectele respective reprezintă restul de „ingrediente” majore care – împreună cu cele abordate în capitolele anterioare – au dus la prezentul românesc așa cum este el. Discutarea lor este importantă tocmai pentru a putea corecta eficient „rețeta” pentru viitor.

În acest sens, este ușor de înțeles că o țară nu poate ține pasul cu „lumea” fără să aibă o pondere majoritară de oameni competenți și una larg majoritară de oameni integri în elitele de facto.

Or, la noi, ponderea respectivă este clar insuficientă în ambele privințe. În plus, foarte mulți români nu doar că nu percep ponderea respectivă ca fiind una rezonabilă, dar o simt ca fiind mai slabă în prezent decât acum 30 de ani (și pe fondul numeroaselor exemple de persoane cu lipsuri evidente în materie, dar cu funcții importante).

Cum e posibil așa ceva? Să fie Soros de vină? Sau poate vreo ocultă mondială implicată într-o conspirație perfidă împotriva României cu sprijinul unor cozi de topor de pe la noi? Multinaționalele? Vreun blestem? Dezbinarea noastră “tradițională”? O combinație din toate?
Deși trebuie atenție și la interferențele externe, cred că situația de la noi ține mult mai mult de intern decât de extern. Motivele pot fi privite pe 3 paliere principale, fiecare cu o serie de vectori în spate:

Înainte de a le lua pe rând, sunt importante două precizări cu privire la sistemul de referință avut în vedere și unghiul de analiză al articolului.

Pe de o parte, pe plan politic și tactic, meritul și integritatea nu trebuie văzute într-un mod cvasireligios, ci comparativ cu alte țări și în context. Deși, aspirațional, trebuie să tindem spre varianta cea mai de sus posibilă, din punctul de vedere al politicilor publice, doar o abordare comparativă și atentă la ansamblu poate fi suficient de adaptată și inclusivă pentru a fi eficientă – și la acest tip de abordare mă refer mai jos. Pe de altă parte, problema la noi este aceea că ponderea meritului și integrității e clar deficitară indiferent de filtrul prin care privim lucrurile și vom vedea că multe politici majore adoptate după 1989 nu doar că nu au curbat aspectele negative, dar, în tot sau în parte, au generat și altele și mai grave.

(Palierul I)    Un punct de plecare în decembrie 1989 foarte problematic. Acesta a fost dat, în principal, de:


1.    O întârziere istorică pe partea meritocratică/valorică de masă care a fost redusă în comunism doar în unele privințe - și distorsionată în altele (și care a fost gestionată haotic după 1989)

Școala și politicile culturale au, în general, două misiuni principale (a) transmiterea de cunoștințe, cu ceva competențe și (b) transmiterea de valori/formarea de caractere.

Pe partea de educație în România ca mod de transmitere de cunoștințe (pentru înțelegerea efectivă a lumii), aș sublinia doar că:


Așa s-a ajuns în situația în care 41% din liceenii români de clasa a IX-a să fie considerați analfabeți funcționali de evaluarea PISA din 2018 (și 47% să nu poată rezolva cele mai simple exerciții la matematică din testarea respectivă), media țărilor OECD fiind la jumătate, adică de două ori mai bună . În plus, peste 60% (unele estimări avansează cifra de 80%) din absolvenții de facultate din România lucrează altceva decât ce au învățat în școală.

Și din motivul de mai sus, diplomele (mai ales la cum se obțin în unele locuri din România) nu reflectă automat valoarea unui om – și destui parlamentari ne-au arătat asta cu vârf și îndesat în ultimii 30 de ani. La cât de complexă este lumea în prezent, nici partea inversă nu poate fi, însă, semnificativă ca pondere.

Astfel, deși am cunoscut personal oameni inteligenți și buni profesioniști fără cine știe ce școală formală, numărul oamenilor care pot să ajungă buni profesioniști în lumea actuală, în afara unui circuit școlar (inclusiv de meserii) și profesional cât de cât complet/solid, e cu totul insuficient față de ce ar fi necesar pentru ca o țară să progreseze notabil.

Cu alte cuvinte, statisticile de mai sus contează, chiar dacă nu la modul absolut. Vestea bună, totuși, este aceea că factorul istoric e cel mai puțin important dintre factorii care trag meritul și integritatea în jos în prezent, mai ales având în vedere că, într-o societate normală, elitele de facto ar trebui să concentreze o pondere medie mai mare a calității, nu mai mică (cum a ajuns să fie la noi după peste 30 de ani de la Revoluție), și că tehnologiile IT (bine folosite) ar permite recuperări accelerate.

Cu privire la partea de formare de valori/comportamente, voi detalia unele aspecte în următoarele două secțiuni și într-o alta ceva mai jos.

2.    Un mod de gândire configurat în comunism care stimula intrinsec multora deraieri pe partea de meritocrație și integritate și le multiplica automat odată ce s-ar fi trecut la capitalism

Trebuie înțeles bine că modelul comunist asigura loc de desfășurare pentru merit și integritate la nivel median, dar nu le încuraja, de fapt, peste acel nivel. În plus, dezavantaja semnificativ atât meritocrația, cât și integritatea ca punct de plecare într-o societate care ar fi devenit de piață.

Mulți cititori ar putea să remarce imediat că scara valorilor reale părea așezată mai corect în comunism decât astăzi. În unele privințe, așa și era, dar aceasta nu contrazice deloc afirmația de mai sus.

2.1    Astfel, în primul rând, prin însăși esența doctrinei sale, comunismul considera că (a) nu era normal să existe diferențe notabile de realizări și beneficii între oameni, (b) elitele de facto din țările în care nu era comunism aveau poziția pe care o aveau exclusiv pentru că exploataseră (ele sau părinții/bunicii) populația într-un fel sau altul și (c) restul oamenilor din astfel de țări (comparați între ei) aveau un potențial similar și ar fi progresat, toți, mult mai mult decât o făcuseră dacă nu ar fi fost împiedicați de elite/sistem.

Ce poate fi mai atractiv decât să ai o astfel de scuză colosală pentru propriile neîmpliniri?!

Adică, nu numai că standardul cel mai înalt atins într-o societate necomunistă ar fi unul viciat (și prea sus), dar tu însuți ai fi putut progresa mult mai mult dacă nu te-ar fi împiedicat cei din vârf și, dacă nu ai făcut-o, înseamnă că a fost o problemă, aproape exclusiv, exterioară ție.

Logic, cele de mai sus duc, din start, la o relativizare enormă a meritului în societate, inclusiv în cadrul elitelor de facto, pentru că presupun (a) că mai orice om poate să facă destul de ușor ce ar face un alt om, inclusiv interschimbabil pe domenii, și (b) că o persoană care ar ieși cu adevărat în evidență este, de fapt, suspicioasă prin natură – trebuie să fi avut un avantaj ocult sau, oricum, imoral cumva.

O astfel de relativizare extremă e însăși baza și a unui deficit de integritate „by design” pentru că o scară reală/corectă a valorilor este esența unei societăți integre.

Nu trebuie să se înțeleagă din cele de mai sus că în societățile cu economie de piață nu ar fi mecanisme nocive care se auto-alimentează sau destule diferențe cu totul nejustificate sau că orice ierarhie de facto de acolo ar fi una automat corectă în întregime.

Dar a presupune, cum comunismul „clasic” a făcut-o – că egalitatea de rezultat (nu doar de șanse) este norma și că mai tot ce e diferență notabilă (mai puțin ocaziile de concentrare a geniului poporului în unii indivizi, precum șeful statului sau unii sportivi) trebuie să fi fost rezultatul unei forme de abuz/privilegiu - nu doar că e contrar naturii, oamenii nefiind identici, dar e cu totul contraproductiv pentru sănătatea și stabilitatea unei societăți. Se prezumă, practic, că toți cei care ar genera, de fapt, cea mai pronunțată valoare pentru societate ar fi privilegiați sau imorali și exploatatori, nu doar procentul mic dintre ei care chiar s-ar comporta abuziv.

Este probabil unul din motivele pentru care, după protestele din piața Tiananmen (care tot în 1989 au avut loc, doar că în iunie), China a mutat „reperul” relevant mai sus în piramida umană, cu rezultatele economice cunoscute. Paradoxal, Vestul a început să-l miște cultural (parțial) pe al său în jos, tot cam de atunci.

Dacă conștientizăm cele de mai sus (și faptul că nu s-a făcut mai nimic la noi în 31 de ani pentru lămurirea lor, inclusiv în școală), înțelegem mult mai ușor cum a fost posibil să avem și prim miniștri ridicoli și atâtea alte exemple de personaje “caragialești” pe tot felul de funcții – pur și simplu, nu s-au văzut nici ei (și nu au fost văzuți nici de cei care i-au numit și nici de zeci de procente din electorat) – ca fiind suficient de inadecvați față de fondul cultural construit în deceniile de comunism.

O altă consecință logică a doctrinei comuniste menționate este aceea – foarte important – că nici nu poți să ajungi într-o elită, în sensul „capitalist” al termenului, decât dacă trișezi /exploatezi populația/pe alții, etc. E posibil ca acest aspect să fi contat la propriu în „strategia” decisă de Iliescu & company în iunie 1992 pentru a „crea” capitaliști români.

A treia consecință este aceea că este cumva justificat/scuzabil, măcar în parte, să manipulezi sistemul și să încalci regulile (ca un „haiduc”) ca să „echilibrezi” jocul, dacă ești cel cu șansa a doua (un under-dog) într-o competiție.

Cu alte cuvinte, ultimele două consecințe implică, în esență, că (a) dacă ai o poziție mai slabă economic, ierarhic, etc, e oarecum justificat să trișezi ca să echilibrezi balanța (că tu doar refaci un echilibru natural care era diferit inițial doar pentru că tu fusesei „bătut de soartă” și celălalt fusese favorizat artificial de ceva), iar (b) dacă vrei nu doar să echilibrezi jocul, ci să ajungi chiar în elita de putere, a exploata pe alții/a specula situația nu e deloc frumos, dar e obiectiv necesar/face parte din „joc” (nu se poate altfel).

Or, acestea sunt aspecte păguboase valoric și cu bătaie foarte lungă, inclusiv raportat la lupta anti-corupție pentru că, în logica comunistă, mai toți românii sunt niște “under-dogs” aproape prin definiție în capitalism (aspect facilitat și de comparația cu cele mai înalte standarde de pe planetă față de care rămânem cu un decalaj important).

Istoriile abundente din curricula școlară comunistă și din toate programele culturale ale acelei perioade legate de răscoale, haiduci și boieri/chiaburi trădători sau exploatatori au susținut subtil și persistent tocmai ideile de mai sus, semănând sau consolidând – inclusiv la nivelul elitelor de facto - semințele unui subconștient deviant de la modelul normal și care încă ne afectează în diverse grade.

2.2    În al doilea rând, în legătură cu doctrina de mai sus, comunismul relativiza oficial proprietatea altuia – aspect, evident, cu consecințe pe partea de integritate.

Am detaliat acest aspect cu o altă ocazie, așa că nu o să insist. Aș aminti doar că, prin naționalizări și restricționarea cantităților accesibile de diverse bunuri, comunismul a relativizat de la început conceptul de proprietate a celuilalt din însăși perspectiva statului.

În pasul doi, cum marea majoritate a proprietăților intrase sub controlul statului (care se prezenta ca gestionând totul în numele poporului), conceptul a devenit unul destul de abstract și relativ și la nivel de individ. Destui români nu mai percepeau ca problematică etic nedeclararea unor venituri sau însușirea de mici avantaje de la întreprindere, cooperativă sau minister, luând cumva din ce dețineau indirect și ei, ci mai degrabă ca pe o abordare compensatorie pentru constrângerile impuse de stat.

În general, din punct de vedere economic, era vorba de lucruri mici. Lucrurile mici respective au fost, însă, încărcate de consecințe pe planul valorilor, mai ales în contextul postrevoluționar. De la lucruri mici economic înainte de 1989, destui din elitele de facto au trecut la acte mult mai importante după 1989, dar fără vreo diferență aparentă în materie de jenă morală resimțită de cei implicați.

2.3    În fine, în al treilea rând, (a) proclamând comunismul ca fiind culmea modelelor socio-economice umane, (b) prezumând că orice om e un Prometeu descătușat care va ajunge rapid “omul multilateral dezvoltat” și (c) încercând să convingă lumea că lucrurile chiar merg conform “planului”, statul comunist a stabilit, de fapt, un standard superior posibilităților unor segmente mari și a promovat o “lume” diferită de realitate. Acest aspect a împins spre “furarea propriei căciuli” la scară destul de largă.  

Devenind normal cultural să distorsionezi realitatea și fiind clar că standardul proclamat e, de fapt, greu de atins, s-a trecut din ce în ce mai des la cunoscutul “zicem ca ei și facem ca noi”.

3.    Un fond de mentalitate instituțională de plecare defavorabil

Pe lângă implicațiile celor de mai sus la nivel psihologic individual, sunt important de înțeles și unele din implicațiile și rolurile principale instituționale ale statului/multor elite de facto în comunism. Acestea sunt cu atât mai important de înțeles cu cât, (a) după cum am arătat în primele părți ale acestei „trilogii”, tot o parte din elitele de facto anterioare au rămas la putere și mulți ani după 1989, doar că într-un context mai prost, cu cercul principal de putere infiltrat inițial de sovietici, iar (b) formarea internă în sectorul public a fost mult „mai” închisă/circulară decât în zona privată.

Or, misiuni majore ale aparatului de stat erau acelea de a:


Pentru a ține populația în “patul lui Procust” ideologic menționat, aparatul politic și de stat depunea constant eforturi pentru:


Le vedem și astăzi pe toate trei ca reflexe la nivelul destulor aleși sau funcționari publici - pentru că nu s-a umblat la mecanisme și numeroase reflexe de tip cultural au fost dobândite/învățate de la aceiași oameni, cu posibilități limitate de comparare a surselor și modului de a fi.

Pentru că natura umană genera regulat o reflectare vizibilă a diferențelor dintre oameni, sistemul comunist implica, astfel, un grad de tensiune perpetuă. Un grad de forță și de încadrare atentă împotriva propriei populații (în special a celor ce ieșeau în evidență) era, prin urmare, un ingredient inevitabil. După cum menționam și mai sus, China a ridicat reperul după Tiananmen probabil tocmai pentru că a realizat că tensiunea devine prea mare (și e profund nocivă și economic) dacă capacul „oalei sub presiune” e fixat prea jos (egalitarist). Astăzi China deja are de peste două ori mai mulți miliardari (în euro) decât Germania.

Un alt element important de avut în vedere este acela că, totul fiind subsumat partidului și doctrinei comuniste, însăși justiția - în principal cea din zona penală - era văzută ca un element auxiliar politic.

Cu alte cuvinte, era subînțeles instituțional că partidul avea întotdeauna dreptate, ceea ce implica că justiția penală era, de fapt, subiectivă când era nevoie și că nu era nicio problemă să fie așa dacă scopul era nobil (și desigur că era nobil). O parte din aparatul de stat și tindea să vadă judecătorii „din penal” ca pe un capăt formal al unei decizii deja luate și parteneri de implementare, nu ca pe un filtru decizional distinct, suveran și superior plasat. Acestea sunt unele din elementele de fond cultural care au facilitat o serie de abuzuri ale luptei anticorupție, dar ajungem și acolo.

Nu în ultimul rând (și chiar foarte important), mai trebuie conștientizat aici că ideologia comunistă era, prin definiție, una care opunea politic explicit și conștient segmente (clase) ale aceluiași popor între ele. Când te afli în comunism de mulți ani, nu prea mai rămâne, în fapt, decât o singură mare clasă socială, dincolo de diferența importantă între aparatul de stat și restul populației.

Această ideologie generează, însă, rapid complexități odată ce un popor trece la o economie de piață (care generează din nou clase). Pentru elitele de facto din 1989 – pentru care pregătirea politică fusese o materie importantă timp de decenii - o (re)intrare în capitalism presupunea reapariția unor clase.

Pentru aceștia, întrebarea nu era, deci, dacă vor fi clase, ci din ce clasă voiau să facă parte - desigur, clasa cea mai de sus. Este, astfel, posibil să fi fost asumat de unele segmente, inclusiv strategic, că aceasta implica un grad de exploatare a celorlalți pentru că învățaseră că nu se poate altfel. Destui nu realizează nici astăzi că “win-win” chiar există, de regulă, în capitalism și rămân pe logica comunistă că, de regulă, pentru ca cineva să câștige trebuie ca altcineva să piardă.

Ca o concluzie cu privire la acest punct, modul de gândire al unui număr relevant de membri din elitele de facto cu care s-a intrat în momentul decembrie 1989:

(a) considera lipsa de transparență și distorsionarea realității ca fiind aspecte destul de „naturale”/acceptabile în procente semnificativ mai mari decât vedem în țări democratice;
(b) vedea suspicios sau „măcar” superior/”călăuzitor” populația largă;
(c) vedea capitalismul ca pe ceva care presupunea inerent un oarecare grad de exploatare a unora de către alții – și mai bine să fie ei cei „de deasupra”; iar
(d) pe partea de menținere a „ordinii”, ce era corect nu era analizat ca un aspect automat pur obiectiv, de dezbătut onest, ci depindea de poziția „partidului”/ doctrinei comuniste, „justiția” fiind, parțial, un mijloc.

Era, practic, o distorsiune/viciere fundamentală a conceptului de integritate (în numele promovării corectitudinii și echității în societate) pentru că faptele nu mai erau văzute obiectiv, ci subsumat ideologic. Faptul că partidul se ferea să intervină politic în multe cazuri, nu schimbă baza de abordare/mod de gândire/acceptabilitate ca normalitate.

Desigur, numeroși membri ai elitelor de facto nu asimilau presiunile culturale respective ca atare, dar, la nivel mediu, fondul cultural a fost clar influențat în diverse grade. Acest aspect a continuat să se vadă și după Revoluție (în diverse ponderi) pentru că mediul cultural e unul care se perpetuează ușor dacă nu intervin politici publice care să-l schimbe mai rapid.

4.    Fractura de la Revoluție și „păcatul originar” - un punct de start efectiv foarte păgubos

Pe fondul cultural menționat mai sus, trecerea de la comunism la democrație și la o economie de piață se anunța complicată. Problema a fost însă mult mai mare. Dincolo de fractura în sine a elitelor de facto, rezultatul Revoluției a reprezentant un Big Bang păgubos pe partea de meritocrație și integritate din 4 perspective importante:


(Palierul II) Mai multe decizii/abordări profund eronate, total sau parțial, din perspectiva mecanismelor implicate. Se poate discuta în numeroase privințe. Am punctat 7 mai jos pe care le consider cele mai importante.

(a) Strategia de închidere față de capitalul extern și de amânare a privatizării decisă în iunie 1992;
(b) Deficitul enorm de finanțare a campaniilor electorale timp de foarte mulți ani. Remunerația scăzută a elitelor politice odată alese și a departamentelor nodale;
(c) Pensionările la 45-48 de ani din cadrul justiției și instituțiilor de forță. Posibilitatea revenirii în sistem, inclusiv cu cumulul unei părți din pensie cu salariul;
(d) Promovările în aparatul de stat și justiție și în administrația locală în mare măsură pe bază manipulabilă sau subiectivă. Dezvoltarea prea largă a situațiilor de delegare/detașare/conducere pe bază de interimat;
(e) Unele dimensiuni ale luptei anti-corupție;
(f) Recompensarea financiară în sistemul public a diplomelor de doctorat; și
(g) Neadaptarea școlii și programelor culturale ale statului decât marginal.

5.    Strategia decisă în iunie 1992

După cum am menționat și în capitolul anterior și am detaliat cu o altă ocazie, strategia decisă de cercul iliescian și susținători în iunie 1992 - de închidere față de exterior și amânare a privatizării – a fost absolut dezastruoasă pentru România, facilitând și o bună parte din celelalte decizii proaste.

În esență, pe plan pur economic, aceasta a condamnat din start în mare măsură industria românească pentru că mulți dintre cei care controlau de facto întreprinderile din țară nu aveau know-how adaptat unei economii de piață și nu aveau bani proprii să investească în modernizări. Aceștia au fost tentați frecvent să ia din capitalul și bunurile întreprinderilor respective (pentru a dezvolta afaceri personale), în loc să încerce să le întărească. În perioada 1990-1996, volumul total al investitiilor străine în România nu a depășit în jur de 1 md de dolari (Polonia a beneficiat de aproximativ 14 miliarde în aceeași perioadă), iar PIB-ul din 1989 a fost depășit abia în 2002 - adică 13 ani mai târziu.

Pentru ce interesează în acest articol este, însă, la fel de important de înțeles că efectul a fost dezastruos nu doar economic, ci și pe plan valoric și meritocratic pentru că strategia respectivă:


Cu alte cuvinte, însăși concepția din 1992 a fost cu totul nocivă pentru interesul general.

6.    (a) Deficitul enorm de finanțare a campaniilor electorale timp de foarte mulți ani. (b) Remunerația scăzută a elitelor politice odată alese. (c) Remunerația scăzută a departamentelor nodale (din punctul de vedere al fondurilor care le “treceau prin mână” sau al interacțiunii cu contribuabilii)

Dincolo de problemele „strategiei” menționate mai sus, segmente mari din elita politică din România s-au format numeroși ani într-un mod tributar “economicului netransparent”, finanțarea campaniilor electorale nefiind acoperită de stat decât marginal.

În plus, odată aleși în funcție, politicienii și funcționarii cheie, etc, au avut mult timp salarii mici, aceasta în condițiile în care punctul de plecare de „avere” din comunism nu avea cum să fie decât modic sau scăzut, inflația semnificativă coborându-l și mai mult încă din primii ani de după 1989.  

S-a adăugat faptul că - după cum am văzut la secțiunea anterioară - o parte relevantă din elita economică privată s-a format la rândul său, în primă fază, prin redistribuirea în diverse moduri a avutului statului și conectarea la resurse de stat (nu prin acumulare progresivă, de multe ori, timp de generații, ca în Vest). Aceasta a facilitat suplimentar colaborări neetice din partea elitei politice.

A plăti puțin politicienii și funcționarii cheie din instituțiile publice facilitează mult corupția și folosirea organizației în interese personale. A o face și în privința zonelor nodale e o greșeală de politică publică, indiferent de starea economică generală. Sunt desigur și destule persoane care rezistă tentațiilor, dar ponderea celor care tind să nu o facă devine mare în astfel de situații. S-a stimulat practic larg chiar la nivelul elitei politice a statului procurarea de bani și sprijin logistic „la negru”.

Cele de mai sus au generat efecte negative semnificative în toată societatea.

Prima consecință a fost pe planul integrității (și, în pasul doi, economic) - al obiectivității acțiunii elitei politice și modelului propagat în societate pentru că, în ultimă instanță, se contribuia masiv la campanii electorale pentru a se primi la schimb favoruri.

Această consecință a fost agravată de faptul că, spre deosebire de alte țări unde diverse partide își suplimentează transparent rezervele însemnate deja de la sponsori cu mize de politici publice sectoriale (și așa fiind unele neajunsuri și acolo), la noi, recompensa nu viza, de obicei, o sprijinire mai mult a unui sector sau altuia, ci vicierea individuală a jocului, unii indivizi fiind favorizați față de alții din același sector.

Concurența neloială astfel generată a împins, la rândul său, spre comportamente neetice în lanț, unii concurenți fiind tentați să ocolească, la rândul lor, impozite și reguli sau să își asigure și ei „sprijin”, pentru a „echilibra” „jocul” și a face față pe „piață”.

A doua consecință, legată parțial de prima, a vizat diminuarea planului meritocratic la nivelul elitei politice și administrative în sine. Față de nivelul inițial destul de tehnocrat al Parlamentului și administrației din România (chiar dacă erau deficite în punctele esențiale ale economiei de piață și politicilor publice în noul context)  – un număr din ce în ce mai mare de locuri eligibile și poziții de decizie în politică și administrație au „trebuit” „rezervate” celor care acopereau într-un fel sau altul costul activității politice sau persoanelor sprijinite de aceștia.

Cei care nu erau dispuși să folosească funcția în scopuri personale erau dezavantajați și subiectiv (nefiind în „gașcă”) și obiectiv, fiind plătiți prost, numărul lor tinzând să scadă. Adică nu numai că nu făceai servicii altora și pierdeai sprijinul pentru viitor pentru poziții devenite din ce în ce mai politizate, dar în destule situații nici nu puteai să-ți asiguri un nivel de trai decent nici pe durata poziției în curs doar prin salariul primit. De aceea o parte dintre cei cu merit au plecat singuri în sectorul privat unde erau plătiți mult mai bine.

Abordarea de subiectivism și soluții individuale în care unii profitau sau erau protejați și alții din același domeniu erau dezavantajați sau supra-controlați, în funcție de culoarea politică sau favorurile acordate, a fost stimulată și de această dimensiune.

Progresiv, s-a ajuns la un grad notabil de cvasifeudalizare a țării în care numeroase instituții, societăți și regii de stat sau locale, ba chiar și conexiuni cu unii oameni de afaceri, etc sunt văzute ca „moșii” de acordat susținătorilor pentru compensarea loialității și a sprijinului economic și din care, implicit, e acceptabil ca aceștia să recupereze „paguba” și să-și construiască noi rezerve.

Astfel de abordari au inerții notabile, dar finanțarea actuală de către stat a campaniilor electorale/partidelor politice trebuie să rămână la un nivel suficient. Alternativa ar implica costuri totale mult mai mari.

7.    Pensionările la 45-48 de ani din cadrul justiției și instituțiilor de forță. Posibilitatea revenirii în sistem, inclusiv cu cumulul unei părți din pensie cu salariul

Modificările legislative respective au fost promovate pe fondul contraofensivei demarate în 2005 și despre care am discutat în articolul anterior. Probabil că logica a fost aceea de (a) a extrage din sistem mult mai rapid decât ar fi fost posibil altfel persoane prea apropiate de rețelele de putere consolidate după 1989 sau care nu doreau să se implice subiectiv în contraofensivă și (b) a crește semnificativ posibilitățile de a insera rapid figuri noi pentru eficiența și scurtarea duratei contraatacului. Până la un punct are sens tactic.

Problema este, însă, aceea că, dacă nu stabilești de la început o perioadă fixă de 1-2 ani în care acest lucru se poate, cu revenire automată la vârsta normală de pensionare și niște mecanisme de filtrare atentă, efectele negative pot fi uriașe, după cum s-a și întâmplat. Pentru a menționa doar patru, așa ceva:

(a) Pervertește mecanismul de motivare și de percepție a echității sociale chiar la nivelul aparatului care trebuie să administreze dreptatea dintr-o țară printr-o mită legală evidentă;

(b) Scade mult nivelul mediu de experiență și ține aparatul de justiție permanent subcalibrat –reducând calitatea, facilitând tracasarea sa și prioritizarea politizată și lungind și durata medie a proceselor.

În plus, pentru că nu puteai fi obligat să ieși la pensie la vârsta respectivă, ci era doar o posibilitate, trebuie să fi naiv să crezi că, dacă erau, de exemplu, și agenți străini printre persoanele vizate, aceștia au primit „voie” să se pensioneze anticipat atunci. Adică, riscul era să crească ponderea, de fapt, de infiltrați și încă a unora cu mai multă experiență decât a celor care intrau în sistem.

(c) Cooptează regulat din magistrați în sprijinul antireformișitilor pentru că generează un conflict de interese direct ori de câte ori ar fi vorba de reforme în cazul lor sau un dublu standard dacă reformele ar privi pe alții.

(d) Nu în ultimul rând, dându-se posibilitatea să se revină în sistem cu cumularea unei părți din pensie cu salariul – e drept, cu aprobare (care probabil era una, pe alocuri, selectivă) – genereză discriminări suplimentare și stimulează comportamente speculative la nivelul celor care administrează justiția în țară.

Precizez că nu consider că – dacă există un astfel de cadru legislativ - magistrații ar trebui să se comporte ca niște sfinți și eventual să doneze o parte din venituri sau să nu plece la pensie. Dar trebuie să fie foarte clar că, în afara unui scenariu de măsură extraordinară, valabilă strict 1-2 ani, mecanismul respectiv de politică publică este profund nociv pentru interesul general al unei țări.

8.    Promovările în aparatul de stat și justiție și în administrația locală în mare măsură pe bază manipulabilă sau subiectivă. Dezvoltarea prea largă a situațiilor de delegare/detașare/conducere pe bază de interimat.

Și acesta este un aspect destul de cunoscut, așa că nu o să insist. Aș menționa doar că atât partidele politice, cât și alte segmente de elite au fost tentate să păstreze flexibilitate în modelarea rețelelor de putere.

La nivelul administrației publice locale, aceste aspecte sunt de notorietate. Deși sunt și destule contra-exemple, există localități unde pare că mai orice angajare sau promovare la primării are loc „pe pile”. La nivel central, sunt numeroase locuri cu probleme serioase în același sens.

Chiar și în justiție, inclusiv în prezent, promovările pe funcții de conducere au loc pe baze incredibil de subiective, în general fiind vorba de ceva de tipul interviu și raport de management.

De asemenea, sunt numeroase delegări și detașări în instituțiile de forță și alte instituții. O parte sunt logice și naturale, dar o parte riscă doar să încurajeze provizoratul și concentrarea pe servirea susținătorilor pentru reînnoirea poziției, reducând atenția către a face treabă echilibrat și neutru în mandatul în curs.

După cum spuneam și mai sus, „loialitatea” este diferită fundamental de meritocrație ca bază a promovării. Prima este și ea importantă pentru unele poziții și pot fi, desigur, și destule persoane competente promovate netransparent. Ponderea de subiectivism este, însă, excesivă la noi și are efecte negative serioase și pe partea de meritocrație și pe cea de modele valorice corecte.

9.    Unele dimensiuni ale luptei anti-corupție

E contraintuitiv că o luptă anti-corupție ar putea avea nu doar componente bune ci și unele care ar avea sau implica aspecte contrare meritului și integrității. La noi, însă, din păcate, a avut clar și mai are . Trebuie înțelese bine câteva aspecte:

a)    Lupta anti-corupție fiind și principalul mod de contraatac împotriva segmentelor pro-sovietice și a celor care cooperaseră cu acestea, a avut, în parte, de la început o problemă de concepție.

Adică, unele priorități nu erau pur de integritate, cu raportare economică sau cronologică, ci țineau de importanța politică/în jocul de putere a celor vizați - integritatea fiind, parțial, un mijloc. Pentru că majoritatea celor vizați furaseră, acest lucru nu a fost vizibil mult timp, dar el era acolo.

Implicarea serviciilor secrete a ajutat semnificativ la eficiență, dar – pe fondul de mai sus - a dus la o pierdere graduală a inițiativei din partea magistraților serviți cu prioritate cu dosare mult mai ușor de dovedit decât cele care nu aveau aceeași prioritate și pentru servicii.

Acesta este, cred, motivul pentru care și astăzi se observă o dilemă cu privire la modul de recalibrare a părții implicând abuzuri pentru că (a) acel conflict inițial nu e încă finalizat și (b) o mare parte a faptelor penale grave din primii 14 ani s-au prescris, existând o tentație de forțare a unor interpretari și situații pentru alte considerente, de fapt, decât cele vizibile în unele dosare în curs.

Doar că a urmări omul și nu fapta este un aspect de esență. Într-un stat de drept se investighează fapte și se vede către ce făptuitor duc acestea, nu se caută să i se găsească ceva (eventual cu orice preț/artificial) unui om. Dacă securitatea națională implică în orice stat o serie de proceduri motivate netransparent, este important ca acest lucru să fie limitat cu adevărat la astfel de situații și să fie supus unui mecanism solid de „checks and balances”.

Pe plan valoric, de la problema de mai sus au derivat altele, după cum am detaliat în alt articol, precum politizarea unor cazuri sau presiunea artificială și păguboasă asupra justiției însăși.

În această ultimă privință, în conformitate cu datele DNA , în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018 au fost 2.396 dosare penale privind magistrați (adică, peste 32% din magistrații țării au făcut obiectul analizei într-un dosar penal). Deși numărul trebuie relativizat, orice plângere penală generând automat un dosar penal, peste 245 de dosare au ținut de sesizări din oficiu.

E un aspect relevant atât de principiu, cât și tactic. Mulți magistrați au devenit suspicioși și orice proiect de act normativ privind justiția e dezbătut de ani de zile „la baionetă” pentru că a fost generată o temere de capcane din toate părțile și nu s-a văzut vreo recunoaștere a componentei excesive sau vreun mecanism clar de distingere între situații. Creându-se o sită mult prea deasă și parțial artificială, masa critică s-a (re)dezechilibrat în sens invers și s-au stimulat politizări și susțineri de conjunctură pentru unele segmente nereformiste, contând și în destule supra-reacții din ultimii ani care vizau/implicau „aruncarea copilului cu apa din copaie” (adică nu doar stoparea părții de abuzuri, ci și a părților care rămân absolut necesare).

b)    Consecințe importante au fost, însă, și legat de meritocrație. Dincolo de baza unor promovări chiar în interiorul aparatului implicat în „luptă”, amintesc că o eroare foarte importantă a fost aceea că au fost urmărite numeroase fapte neclare, inclusiv din perspectiva juriștilor (chiar dacă fondul de plecare a avut probabil o oarecare logică în „echitate generală”, după cum menționam mai sus). După cum detaliam în articolul respectiv, această abordare a dus la:

c)    Nu se pot exclude nici componente „pe persoana fizică”, de deturnare a atenției de la marile „tunuri” prin multe cazuri mici, dar de interes mediatic, de dobândire și conservare a unor zone de putere prin butoane de presiune asupra multor persoane și uneori chiar de înlocuire a unor „băieți deștepți’’ cu alți „băieți deștepți”. Cazuri precum cel al procurorului Negulescu arată abuzuri grave ale unora, cu fabricare de probe fără nicio jenă.

Este necesară o recalibrare, după cum am detaliat în articolul menționat.

10.    Recompensarea financiară a diplomelor de doctorat în sistemul public

Pe fondul salariilor mici din instituțiile de forță timp de mulți ani, a apărut ideea sporurilor legate de studii suplimentare. În loc să se mărească pur și simplu fondurile de premiere pentru merit sau salariile din unele departamente nodale, pe fondul cultural mai vechi de a nu ieși în evidență direct și „menaja” susceptibilitățile de egalitarism, s-a preferat mecanismul indirect, doar că viciat valoric.

A compensa financiar însuși titlul obținut e un mecanism (a) de generare de loialități și cointeresări economice bazate pe subiectivism, de vreme ce admiterea la doctorat nu era/e deschisă tuturor și (b) de stimulare a lipsei de integritate pentru că împinge mulți funcționari publici să-și „fure căciula” intelectual pentru sporul respectiv odată intrați “în horă”.

În sectorul privat, nimeni nu-ți dă vreun spor pentru o diplomă anume, dar dacă ai o diplomă suplimentară curiculei obișnuite și e obținută prin muncă reală, de obicei se reflectă într-o pregătire/prestație mai bună, care, ea, atrage o remunerație mai mare sau bonusuri.

Abundența de doctorate și de „academii” a expus etic artificial și inutil mulți oameni, dintre care destui, altfel, cu valoare profesională certă, și nu poate decât să neliniștească raportat la așteptările pe care populația le are de la unii dintre „îndrumătorii” din forurile respective.

11.    Neadaptarea școlii și programelor culturale ale statului decât marginal în ceea ce privește valorile și bagajul cultural.

După cum spuneam și la secțiunea (1), la nivel de masă, școala românească a intrat în decalaj rapid după 1989 față de noul model economic în privințe tehnice importante. Problema a fost, însă, multiplicată de deficitul de ajustare pe parte culturală, inclusiv la nivelul programelor culturale susținute de stat.

Condamnarea propagandei comuniste anterioare a avut un rol de inhibare pentru programe contrare ulterior, pierzându-se din vedere că partea ei cea mai eficientă fusese în mesajele indirecte și produsese deja efecte. Adică nu ar fi fost vorba de o nouă „băută”, ci de dezalcoolizare.

Desigur, articolele anterioare arată de ce Iliescu nu putea fi promotorul a așa ceva, dar ar trebui să fie clar în prezent (și se vede și la nivel global) că partea culturală este o dimensiune majoră pentru progresul unei societăți.

(Palierul III) Unele evoluții globale recente care nu au ajutat.

După cum am menționat și în alte articole (mai ales Homo Cliens și Homo Iratus și, respectiv, A Treia Fundație), ultimii 30 de ani au reprezentat și la nivel global o perioadă cu evoluții înspre relativizarea meritului și integrității în societate.

Dintre aspectele detaliate acolo, aș puncta doar faptul că Homo Cliens este, prin natură, mai puțin înclinat spre meritocrație. Atunci când ni se spune tuturor că și noi ar trebui să ne cumpărăm orice, credem din ce în ce mai mult că și merităm orice, la fel ca oricine altcineva și că orice diferență de posibilități ține de un handicap temporar (și nedrept) economic, nu și de o eventuală diferență de contribuție la societate.  

De asemenea, încercarea de a te face să cumperi cât mai mult implică „căutarea” tuturor „fațetelor” tale, fiind „hrănite” și cele mai mici dorințe și gânduri ascunse. Așa ajungi ca în loc să încerci să încurajezi doar partea aspirațională, să cauți confortul și chiar moftul în toate privințele care îți trec prin cap (și acest lucru e valabil pentru noi toți în diverse grade). Or, aceasta dezavantajează meritocrația și chiar corectitudinea pentru că ambele, de regulă, implică ieșirea din zona de confort și evitarea capriciului/subiectivismului.

Accelerarea evoluțiilor tehnice complexe, cu volumul de informație la nivel global dublându-se la maxim 2 ani, a oferit un pretext suplimentar. Adică, pentru că, oricum, nimeni nu mai e perfect adecvat, relativizarea a ceea ce știu alții să facă, față de propria persoană, a devenit mai facilă.

Meritul și integritatea devin, astfel, tentat de relativizat și la nivel global, mai ales că, în contextul de mai sus, ne pun în față o oglindă care, „în absolut”, devine din ce în ce mai dură față de propria situatie.

Citește aici continuarea articolului, în care autorul trage unele concluzii