Cine plătește?

Cred că orice discuție despre cine plătește ar trebui să aibă în vedere cel puțin următoarele aspecte:

(1)  România chiar a progresat economic mult, pe ansamblu, față de 1989

După ce a mers în primă fază în jos, măreața strategie iliesciană facând-o să piardă 13 ani pentru a ajunge abia în 2002 la PIB-ul din 1989, economia a luat-o în sus, aderarea la UE și NATO oferind motoare suplimentare de creștere foarte puternice.

Între 2008 și 2020, rata medie de creștere a PIB-ului real pe cap de locuitor a fost de 2,28%ⁱⁱ.

Rezultatul a fost o creștere de peste 5 ori a PIB-ului total nominal față de 1989/2002 și o reducere semnificativă a diferenței față de media UE la mai toți indicatorii economici, inclusiv salariul mediu.

La majoritatea indicatorilor respectivi, ne plasăm în prezent la aproximativ 70% sau peste față de media respectivă, de la un punct de plecare în zona de 30%.

(2)  Progresul respectiv a fost, însă, unul însoțit tot timpul de deficite bugetare, precum și de o serie de alte dezechilibre în creștere

Astfel, România a trăit, practic, peste mijloacele curente în fiecare din ultimii 32 de ani, neînregistrând nicio perioadă cu surplus bugetar. Adică, deși veniturile medii la buget au tot crescut, s-a cheltuit și mai mult.

2020, 2021 și 2022 au fost ani cu cheltuieli bugetare scăpate aproape cu totul din frâu, pandemia oferind ocazii artificiale pentru tot felul de excese, dificil politic de comprimat în prezent.

În 2022 am avut, de altfel, cel mai mare deficit bugetar procentual din UE. 2023 ar trebui să aducă o reducere a acestuia, dar datoria externă a crescut net cu peste 10 miliarde euro doar în primele 3 luni ale lui 2023ⁱⁱⁱ, fapt ce a contat, probabil, în presiunea pe Guvern de a face ceva.

Dezechilibrul bugetar a fost însoțit de alte dezechilibre din ce în ce mai serioase și care, de la un punct, îl alimentează structural pe cel bugetar. Lista este lungă.

De exemplu, economia gri e foarte mare, România având cel mai mare procent de TVA nerecuperat din întreaga UE (aprox 36% în 2020, față de 1,2% în Finlanda). România pierde, astfel, în fiecare an aproape 7,5 miliarde euro din TVA nerecuperat, cu peste 2 miliarde mai mult decât Polonia (care are o populație aproape dublă) și cu peste 6,5 miliarde mai mult decât Ungaria.^iv Este enorm.

Discrepanțele de dezvoltare economică între multe județe sunt, și ele, mari.

De asemenea, România înregistrează vârste de pensionare și pensii foarte diferite, un salariu mediu în administrația publică cu aproximativ 20% mai mare decât cel din sectorul privat (în Vest este invers), un număr mare de români care nu contribuie cu nimic la buget, o impozitare foarte variată în funcție de forma de organizare a activității, nu de substanța ei, un mod de alocare a ajutoarelor de stat cu porțiuni mari de subiectivism, precum și numeroase exceptări de taxe, din care doar o parte au sens.

Problematic este și faptul că întreprinderile mici și mijlocii românești au o productivitate de 3 ori mai mică decât media UE^v, fiind, în medie, slab tehnologizate și cu o organizare deficitară a activității.

Se și muncește semnificativ mai puțin, în medie, față de 1989. După ce România a trecut încă din martie 1990 la săptămâna de lucru de 5 zile (reducându-și cu 17% programul de lucru de cum a intrat în capitalism), în majoritatea următorilor ani s-a decis generos de Parlament/Guvern acordarea unor zile libere suplimentare și a tot felul de „punți” cu recuperări mai mult virtuale, etc.

În prezent, aproximativ 37% dintr-un an (da, aproape 40%) este liber oficial (nu doar în România). În plus, în multe instituții publice, vinerea a devenit zi scurtă.

(3)  Poate să contrarieze, dar, până acum, proasta guvernare timp de numeroși ani și nivelul mediu de efort în scădere au costat, desigur, pe multiple planuri, dar niciun segment social din țară nu a trebuit cu adevărat să plătească financiar excesul de cheltuieli respectiv.

Astfel, volumul administrației publice, numărul asistaților social și al rentierilor de stat, precum și risipa generală au crescut mult. De exemplu, conform datelor Ministerului Finanțelor, numărul de posturi ocupate la nivelul administrației centrale și locale și instituții publice ce țin de acestea era în luna martie 2023 de 1.277.054^vi (și cifra pare parțială), cu peste 55% mai mare decât acum 20 de ani. De asemenea, sistemul asigurărilor de sănătate are aprox. 15 milioane de beneficiari, dar doar aprox. 5 milioane de contribuabili.

Dar și impozitarea medie directă și indirectă pe ansamblu (aproximativ 28%) a rămas mai scăzută față de Cehia, Ungaria sau Polonia (unde este în jur de 34-35% sau față de media OECD (aprox. 37.7%^vii).

Printre motivele principale pentru care nimeni nu a trebuit cu adevărat să plătească financiar excesul, se numără acelea că:

·         după ce s-a știut că vom intra în UE și NATO, investițiile străine au crescut semnificativ și au ajutat mult la bunăstare/salarii, tehnologizarea a numeroase sectoare mărind productivitatea;

·         au fost primite fonduri gratuite semnificative de la UE;

·         fonduri foarte mari au venit și din diaspora, doar că în scădere semnificativă în ultimii ani. Astfel, aproximativ 20% dintre români au emigrat, fiind, per total, o pierdere foarte mare, dar pe care am început să o decontăm cu adevărat doar mai recent, în primă fază reducând ajutoarele sociale, generând supape sociale și aducând României multe zeci de miliarde de euro în bani trimiși acasă;

·         România a cheltuit foarte puțin în termeni relativi pe infrastructură (de aceea și arată cum arată), putând aloca mai mult cheltuielilor sociale și de personal, această opțiune ducând, însă, și la pierderea foarte multor oportunități în pasul doi; iar

·         diferența rămasă a fost posibil să fie împinsă în viitor prin îndatorare.

Toate acestea au facilitat politic amânarea unor reforme importante.

(4)  Problema principala ține de acumularea de excese și restanțe, pe fondul populismului în creștere, fiind tot mai dificil de împins in viitor excesul mare de cheltuieli

Un prim motiv este acela că o parte a dezechilibrelor au devenit mari structural, mai ales în noul context global. De exemplu, dinamicile demografice nu ajută nici pe partea de venituri (potențialul fiind mai redus), nici pe cheltuieli (mărind și nota relativă de plată pe pensii și sănătate).

De asemenea, creșterea continuă a volumului administrației, deși populația a tot scăzut, generează cheltuieli mari în creștere.

În orice caz, dacă am continua să ne îndatorăm suplimentar cu aprox. 20 de miliarde de euro pe an (ca în ultimii 3 ani), și ponderea datoriei în PIB ar crește semnificativ în puțini ani (a trecut de la 35% la peste 45% din PIB doar între 2019 și 2021).

Un al doilea motiv important este acela că, nu doar în România, ci în tot Occidentul s-a trăit peste mijloace curente (chiar dacă cu mai puține excese și decizii proaste decât la noi), datoriile crescând mult. De exemplu, datoria publică^viii la nivelul UE22 și OECD a crescut în doar câțiva ani în medie de la 97% din PIB la 115% din PIB (în 2020), punând presiune pe flexibilitatea de a finanța ieftin România.

Al treilea motiv este acela că noul context geopolitic global face necesară creșterea competitivității Occidentului. Or, aceasta implică unele reechilibrări economice și sociale.

În fine, creșterea semnificativă recentă a dobânzilor bancare la nivel global (pe fondul inflației generate tocmai de relaxarea monetară din ultimii ani) mărește costul îndatorării, iar prognozele economice anticipează o menținere a ratelor dobânzilor la nivel ridicat cel puțin câțiva ani.

(5)  Desigur, atunci când cineva trebuie, totuși, să înceapă să plătească financiar excesul cu adevărat și să devină mai competitiv - nu este simplu.

Vedem dimensiunea protestelor sociale din Franța în contextul creșterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. Or, administrația franceză are problemele ei, dar, în medie, este semnificativ mai performantă decât cea românească.

Cu riscul unor astfel de mișcări sociale acasă, statele membre UE mai bogate vor fi mult mai active și la nivelul Comisiei Europene în privința abordării raportului bani-reforme în alte țări net-primitoare, precum România (aspect relevant pentru limitele probabile ale renegocierii PNRR).

(6)  Faptul că suntem aproape de o serie de puncte de inflexiune pentru reforme reale pare să fie conștientizat parțial la noi. Doar că se merge mai mult, pentru moment, tot pe calea ușoară, calendarul electoral și contextul războiului din Ukraina neajutând.

De exemplu, ordonanța la care mă refeream la început duce în mare parte cu gândul la cineva care a cheltuit iresponsabil și se angajează, în principal, doar să nu cheltuiască și mai iresponsabil.

Deși înghețarea unor cheltuieli ar putea avea un efect mare dacă ar fi menținută câțiva ani, la noi privește doar 2023 și intervine după ce cheltuielile au fost deja mărite semnificativ.

Reducerile efective de cheltuieli impuse de actul normativ respectiv sunt foarte limitate, de fapt.

În plus, o serie întreagă de alte prevederi par mai mult să mimeze economii, crescând, totodată, marja de decizii discreționare.

De exemplu, se suspendă până la 31 decembrie 2023 „ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante sau temporar vacante din instituțiile şi autorităţile publice, cu excepţia posturilor unice”.

Adică, nu se spune că se suspendă ocuparea lor pur și simplu, ci ocuparea prin concurs sau examen (fiind lăsată larg deschisă posibilitatea transferurilor etc (aspect detaliat și avantajat, de altfel, în actul normativ respectiv). Dacă ideea ar fi că aparatul de stat nu ar crește pe ansamblu (transferul eliberând un alt post), nu e una corectă economic, costul fiind specific postului ocupat.

Limitarea la 2 a numărului de mandate în consilii de administrație și de supraveghere la companii de stat/locale e și ea dificil de văzut ca o măsură de limitare a cheltuielilor. Dacă se dorea limitarea cheltuielilor, se reducea numărul de poziții în consiliile respective. Așa, e vorba de aceeași cheltuială, doar că împărțită între mai mulți beneficiari (probabil, o bună parte din cei afectați de redimensionarea cabinetelor).

Desigur, că după așa „eforturi” precum ordonanța de Guvern menționată – analizele guvernamentale deja par să se concentreze, după cum menționam, pe impozitarea suplimentară a sectorului privat. Aici, înghețarea situației actuale nu mai pare la fel de ambițioasă.

Doar că și impozitarea suplimentară a sectorului privat (dacă ar privi mai mult de câteva companii avantajate artificial de criză) ar fi foarte problematică atât economic, cât și politic.

Astfel, ar fi naiv să se creadă că o impozitare suplimentară notabilă ar aduce venituri cât de cât proporționale sau că nu ar genera reacții largi din partea celor care ar fi puși la plată înainte de remedierea dezechilibrelor majore menționate și de reformarea reală/efectivă a zonei publice. În plus, capitalul, dar și talentele umane pot migra/munci mai puțin destul de ușor în lumea actuală.

(7)  Cu caracter mai general, fără o reconfigurare decentă largă a contractului social intern – inclusiv între unele segmente ale aparatului de stat și sectorul privat – România nu va fi în poziția să gestioneze bine dinamicile globale în curs.

Înregistrarea celei mai mari emigrații procentuale după Siria și prognoza demografică de scădere masivă a populației (mult, mult peste nivelul Cehiei, de exemplu) nu pot fi legate doar de aspecte economice, ci și de aspecte mai largi de percepere a contractului social și de bun simț politic.

După cum menționam deja, România a înregistrat și progrese indiscutabile pe destule zone și are și numeroase oportunități.

Multe afirmații din sfera publică cu privire la realizările guvernării nu țin, însă, cont de unele realități profunde de masă.

Segmente mari nu avansează, de fapt, în privințe importante pentru viitorul care se configurează în această decadă, iar contractul social nu este, încă, în curs de remediere, aspect ce continuă să fragilizeze România.

(8)  România are și dezavantajul că doar 26% din segmentul 30-34 de ani a absolvit o facultate (de orice fel) față de 41,3% media UE^ix.

Deși sunt destule cazuri în care o diploma nu spune ceva despre valoarea unui individ, din punct de vedere statistic, potențialul României de generare de valoare adăugată (și de venituri aferente) în contextul transformărilor tehnologice globale actuale este limitat semnificativ de procentul de mai sus. Legile educației nici nu sunt apte să remedieze problema cunoașterii de masă cât de cât rapid din motive pe care le-am detaliat cu o altă ocazie.

Implicațiile nu vizează doar piața muncii și veniturile bugetare potențiale, dar și direcții sociale și politice mai largi. Vedem unele dintre ele la lucru în prezent în societate (și pe fondul unor strategii cu totul parțiale de contracarare).

(9)  România este și în situația ingrată în care, după cum menționam mai sus, a făcut puține investiții aproape întreaga perioadă lungă de bani internaționali ieftini de până acum și se apucă mai serios de grosul infrastructurii tocmai când dobânzile la credite au crescut mult.

De aceea și este foarte important să fie folosiți bine banii europeni.

(10)     Desigur, diversele fonduri/finanțări deja rezervate României oferă oportunitatea amânării parțiale în continuare a reformelor pentru câțiva ani (mai puțin cele condiționate de PNRR).

Costul final ar fi, însă, și mai mare. De altfel, probabil peste 30% din fondurile respective vor fi fost absorbite, oricum, de inflație, întârzierile de la noi generând și pierderi artificiale (de exemplu, o întârziere de 1 an în atragerea unor bani pentru infrastructură duce la o pierdere pentru România de aproape 10% în termen reali doar pe partea de costuri, având în vedere inflația).

În concluzie, note de plată destul de serioase sunt deja scadente sau vor deveni scadente în următorii ani. „Plățile” vor fi, probabil, amânate în mare parte pentru după alegerile de anul viitor, dar va fi dificil de continuat ca până acum.

Prin prisma celor de mai sus, orice propunere de suplimentare relevantă a impozitării ar fi, cred, legitimă doar după ce s-ar avea în vedere serios dezechilibrele de mai sus.

Remedierea colectării de taxe și impozite (în special în zona TVA, unde Polonia a reușit să obțină câteva procente în plus la PIB) și a problemelor de care depind bani europeni (precum pensiile mari la 45-48 de ani), extinderea bazei de impozitare (în prea multe situațiii nu se plătește mai nimic fără justificare rezonabilă), sau reducerea restului de distorsiuni artificiale, inclusiv analiza transparentă^x a motivelor creșterii administrației din ultimii ani - sunt, astfel, subiecte ce ar trebui să preocupe cu prioritate orice decident responsabil.

Partea bună este aceea că România are numeroase oportunități, astfel încât o împărțire largă și efectivă a sarcinii fiscale și decență în gestionarea administrației publice ar trebui să fie suficiente pentru echilibrarea situației bugetare pe termen mediu.    

În ambele privințe va trebui, însă, performat semnificativ mai bine decât în marea majoritate a ultimilor 32 de ani.

*******