Controversă fiscală: au dreptul companiile să scutească de impozit profitul reinvestit în active finanțate din fonduri nerambursabile sau nu?

Facilitatea fiscală privind profitul reinvestit este reglementată de Codul Fiscal și permite contribuabililor să scadă din impozitul pe profit sumele reinvestite în anumite active. Această măsură a fost introdusă tocmai pentru a stimula investițiile și a încuraja dezvoltarea economică, fiind în vigoare de peste 15 ani. 

Pe scurt, acest stimulent fiscal oferă companiilor posibilitatea de a beneficia de o reducere a impozitului pe profit pentru o parte din profitul reinvestit în active noi. 

Mai mult decât atât, dacă până recent această facilitate amâna impozitarea rezervei constituite până la momentul utilizării acesteia, prevederile introduse de noul pachet de relansare economică aduc beneficii suplimentare. Astfel, contribuabililor care aplică facilitatea privind profitul reinvestit, impozitarea este pentru 50% din rezervele fiscale constituite ca urmare a aplicării acestei facilități fiscale sau chiar scutirea integrală de la impozitare, în anumite condiții, inclusiv pentru rezervele în sold la finalul anului 2025.

Să analizăm, însă, de ce aplicarea acestei facilități a devenit – la peste 15 ani de la introducerea în lege - subiect de controverse între companii și inspectorii ANAF.

Recent, în cadrul mai multor acțiuni de control la nivel național au fost evaluate condițiile de aplicare a facilității fiscale privind profitul reinvestit. Nu puține sunt situațiile în care facilitățile fiscale au fost invalidate, atunci când investițiile au fost (parțial) finanțate din fonduri nerambursabile. 

Concret, această abordare a condus la stabilirea unui impozit pe profit suplimentar corespunzător părții din investiții finanțate din surse nerambursabile, precum și impunerea de sume accesorii pentru întârziere, deși interpretarea inspectorilor fiscali nu este fundamentată de prevederile legislației fiscale.  

Încă de la introducerea acestei facilități, companiile au beneficiat de acest stimulent, fără a face o distincție cu privire la sursa de finanțare (rambursabilă vs. nerambursabilă). De aici și numărul semnificativ de companii la nivel național care se confruntă acum cu această situație neplăcută.

Mai mult, Camera Consultanților Fiscali din România (CCFR) a adus în discuție cel puțin trei argumente care ar susține eroarea în care se află inspectorii fiscali în această speță. În primul rând, normele de aplicare a art. 22 alin. (2) prevăd în mod expres faptul că profitul contabil brut cumulat se determină „fără a lua în considerare sursele proprii sau atrase de finanțare ale acestora”. În al doilea rând, legiuitorul a reglementat clar situațiile în care facilitatea fiscală nu este aplicabilă. În lista acestor excepții nu se regăsește finanțarea investițiilor din fonduri nerambursabile. În al treilea rând, în diferite comunicări publice, chiar ANAF a reiterat faptul că sursa de finanțare a investițiilor nu influențează aplicarea facilității privind profitul reinvestit.

Alarmant este faptul că interpretarea inspectorilor fiscali a fost deja validată de către una dintre Curțile de Apel din România. Aceasta a respins critica de nelegalitate formulată de contribuabil, susținând astfel poziția organelor de control fiscal. 

Având în vedere numărul semnificativ de companii afectate de această interpretare a echipelor de inspecție, coroborată cu decizia instanțelor, ANAF a transmis această speță Comisiei Fiscale Centrale, spre analiză. 
Astfel, contribuabilii care au accesat facilitățile fiscale privind profitul reinvestit ar trebui să verifice sursele de finanțare ale activelor pentru care s-a aplicat această facilitate și, în cazul în care sunt deja/ar putea fi afectați, să urmărească cum se va soluționa această situație.

După părerea noastră, situația creată reprezintă un caz clasic de încălcare a principiului certitudinii impunerii, unul dintre principiile pe care se bazează însuși Codul Fiscal. Certitudinea impunerii presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, astfel ca aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. 

Este evident că în situația de față acest principiu este încălcat. Sarcina autorităților fiscale nu este însă una ușoară, având în vedere decizia instanțelor. Rămâne de văzut ce va spune Comisia Fiscală Centrală care poate avea o intepretare favorabilă contribuabilului, chiar dacă există jurisprudență contrară. 

Considerăm însă că, dacă se dorește o limitare a aplicării acestei facilitați în funcție de sursa de finanțare, această condiție ar trebui formulată explicit în lege, cu efect pentru viitor. Având în vedere și noile reguli aduse de pachetul 3 de relansare economică, cel mai probabil popularitatea acestui stimulent fiscal va crește în rândul contribuabililor, făcând astfel ca miza clarificării acestei controverse fiscale să fie și mai mare.