14 și 15, între Motive Temeinice și Aparență de (Ne)legalitate

În prima situație Codul de procedură civilă este dreptul comun, în timp ce în a doua situație Legea contenciosului administrativ, legea nr. 554/2004 este genul proxim în ceea ce privește acest demers procedural.

Codul de procedură civilă cuprinde 3 categorii de suspendări:

1) Suspendarea de drept a executorialității (art. 484 alin. 1 C. Pr. Civ., spre exemplu),

2) Suspendare pentru motive temeinice (art. 484 alin. 2 C. Pr. Civ.) si

3) Suspendarea bazată pe aparența de drept și prevenirea unei pagube iminente (art. 997 C. Pr. Civ.).

Dintr-o altă perspectivă, legea de procedură civilă reglementează suspendări bazate pe cauțiune, și suspendări ce nu necesită plata vreunei cauțiuni.

Coroborând cele două criterii de clasificare, ajungem să avem suspendări de drept sau pentru motive temeinice ce necesită plata unei cauțiuni și suspendări bazate pe aparența de drept și prevenirea unei pagube iminente ce nu impun plata vreunei cauțiuni.

Legea de procedură civilă, sincronizează, de principiu motivele temeinice cu necesitatea plății unei cauțiuni, privită după cum rezultă din art. 1064 C. Pr.civ., ca fiind un mijloc de protejare a celui ce beneficiază de caracterul executoriu al titlului executoriu a cărui suspendare se solicită, împotriva oricărui prejudiciu produs de cererea de suspendare.

În schimb, suspendarea bazată pe aparența de drept în favoarea celui ce cere suspendarea nu mai este condiționată, de principiu de plata unei cauțiuni.

Sintetizând ideile legii de procedură civilă, ajungem la concluzia că suspendarea bazată pe motive temeinice și plata unei cauțiuni poate privi și numai situația de fapt, adică nu se cere judecătorului să aprecieze în mod obligatoriu și asupra aparenței de drept, în timp ce suspendarea întemeiată pe aparența de drept/aparența de nelegalitate privește inclusiv situația de drept, adică aprecierea judecătorului cu privire la existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului.

Motivele temeinice de la suspendarea executării unei hotărâri judecătorești în cadrul căilor extraordinare de atac sau a suspendării executării silite în cadrul contestației la executare sunt diferite de cerințele privitoare la pronunțarea unei ordonanțe președințiale, necontaminându-se reciproc nici când este vorba de aplicarea acestora.

Legea contenciosului administrativ și Codul de procedură fiscală (pentru a întregi dreptul comun în materia raporturilor de drept public) reglementează cerințele suspendării executorialități trimițând la cazuri bine justificate și evitarea producerii unui prejudiciu iminent. Cazurile bine justificate sunt definite de art. 2 lit. t) din legea contenciosului administrativ ca fiind împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cu alte cuvinte, în materia dreptului privat avem motive temeinice și/sau aparența de drept, în timp ce în dreptul public există îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.

Diferențele sunt mai mult decât semantice și pot crea premisele unei discuții despre existența sau nu a unei forme de autoritarism judiciar atunci când este vorba despre cenzura actelor emise de puterea executivă.

Textul din legea contenciosului administrativ ce stabilește sensul cazurilor bine justificate (art. 2 lit. t) poate fi folosit inclusiv drept temei al ceea ce jurisprudența și literatura de specialitate au numit prezumția de legalitate a actului administrativ, în sensul că acest din urmă act juridic (actul administrativ) este considerat ca fiind emis în acord cu prevederile legale, până ce se face proba contrarie (sau până ce se creează îndoiala serioasă, cum se exprimă legiuitorul) cu privire la nelegalitatea acestuia.

Cu alte cuvinte, la prima vedere, în materia dreptului public prezumția de legalitate a actului administrativ este o premisă esențială a procedurii aferente contenciosului administrativ (fie că privește anularea, fie că se raportează la suspendarea executorialității).

Prezumția de legalitate este construită în jurul ideii că ceea ce este cuprins în actul administrativ în discuție, este în acord cu dispozițiile legale iar măsurile astfel dispuse trebuie să fie aplicate în mod obligatoriu de către subiecții ce intră în sfera de aplicare a respectivului act administrativ (obligativitatea actului administrativ), respectiv să fie respectate de către terți (persoane ce nu intră în ipoteza actului administrativ) dând astfel eficiență opozabilității actului administrativ.

Actul administrativ este considerat ca fiind legal situație în care este obligatoriu, deci executoriu față de subiecții contemplați administrativ dar și opozabil față de restul subiecților care deși nu intră în ipoteza actului administrativ, ajung totuși să aibă diverse interese sau atitudini față de respectivul act.

Dar oare în dreptul privat lucrurile sunt diferite, în condițiile în care suspendarea caracterului executoriu al titlului executoriu poate privi atât o hotărâre judecătorească dar și orice alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească?

Fie că vorbim despre suspendarea executorialității unei hotărâri judecătorești în căile extraordinare de atac, fie că vorbim despre suspendarea executării silite prin intermediul contestației la executare, și în această situație, în temeiul art. 433 C. Pr. Civ., hotărârea judecătorească eventual suspendată se bucură de aceeași prezumție de legalitate, ce în dreptul civil se manifestă prin autoritatea de lucru judecat, executorialitate și obligativitate, între părțile litigiului, respectiv opozabilitate față de terți.

Prezumția de legalitate a hotărârii judecătorești conferă acesteia atât executorialitate, dar și obligativitate respectiv opozabilitate.

Din punctul nostru de vedere, legalitatea actului administrativ astfel cum aceasta este prezumată de legiuitor prin legea contenciosului administrativ nu este cu nimic deosebită de legalitatea hotărârii judecătorești ce a dobândit caracter executoriu (a devenit titlu executoriu). În ambele situații, legea prezumă că situația dezlegată de hotărârea judecătorească respectiv cuprinsă în actul administrativ devine executorie, obligatorie și opozabilă tuturor, până ce nu se face, în condițiile legii dovada contrară.

Deși premisa este identică și la actul administrativ dar și la hotărârea judecătorească, cerințele suspendării executorialității sunt diferite, în sensul că la Hotărârea judecătorească trebuie să arăți doar Motive temeinice (ce pot consta și numai în situații specifice stări de fapt), la Actul administrativ suspendarea poate fi dispusă dacă ambele elemente ale cazului bine justificat sunt îndeplinite, adică atât situația de drept dar și situația de fapt creează îndoiala serioasă privitoare la legalitatea actului administrativ.

Legea de procedură civilă vorbește doar de motive temeinice, în timp ce legea contenciosului administrativ discută despre împrejurări de fapt și de de drept menite să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ. Trimiterea legii contenciosului administrativ atât la situația de drept dar și la îndoiala suficient creată față de legalitatea actului administrativ face ca suspendarea să nu fie doar o problemă de temeinicie ci și o problemă de drept.

Codul de procedură civilă nu vorbește despre îndoiala serioasă și legitimă privitoare la legalitatea hotărârii judecătorești și nici nu menționează, nu lasă niciun indiciu că în motive temeinice ar intra nu doar situații de fapt dar și situații de drept, astfel cum stabilește legea contenciosului administrativ.

Cu alte cuvinte, suspendarea hotărârii judecătorești poate fi dispusă doar în temeiul unei situații de fapt ce poate fundamenta motivele temeinice, în timp ce suspendarea unui act administrativ poate fi declarată doar dacă există situații de fapt și de drept ce creeaza îndoiala legitimă cu privire la legalitatea acestuia.

Legea impune mai mult pentru suspendarea unui act juridic unilateral, emis de un funcționar public, într-o procedură lipsită, de principiu, de garanția contradictorialității și a dreptului la apărare, decât impune pentru suspendarea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o procedură ce oferă atât garanția dreptului la apărare dar și pe cea a contradictorialității, de către un judecător ce beneficiază de un grad sporit de independență și competență profesională decât orice alt funcționar public.

Și aceasta doar pentru că actului administrativ i-se aplică regimul de drept public, în timp ce unei hotărâri judecătorești i se aplică dreptul privat.

Dar cu toate acestea, diferența este disproporționată și nejustificată în condițiile în care în ambele cazuri discutăm despre evitarea punerii în executare silită a respectivului titlu executoriu și nu despre anularea acestuia. Or, când este vorba despre suspendarea executării silite firescul situației este acela ca raportarea Judecătorului să fie față de debitor, față de situația celui ce suportă executarea silită pentru că instituția suspendării privește protejarea, pentru motive temeinice a situației debitorului.

Prezumția de legalitate a actului administrativ este respectată prin aceea că suspendarea este judiciară, în sensul că trebuie totdeauna apreciată de către un judecător. Nu este nevoie de adăugarea unui motiv suplimentar ce ține de aparența de nelegalitate a actului administrativ atacat, pentru dispunerea suspendării, întrucât suspendarea este temporară, se raportează la situația reclamantului/debitorului, iar această din urmă cerință (suplimentar adăugată) se analizează în cadrul acțiunii în anulare.

Diferența de regim dintre suspendarea unui act administrativ și suspendarea unei hotărâri judecătorești, mai oneroasă juridic în cazul celei dintâi situații și mai accesibilă pentru ipoteza hotărârilor judecătorești, creează premisele unei discuții despre natura autocrată a puterii executive ce dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește emiterea actelor administrative, interval ce nu poate totdeauna să fie cenzurat în mod contemporan emiterii actului, de către instanțele judecătorești.

Cerințele suspendării și modalitatea în care sunt acestea aplicate de către instanțele judecătorești sunt doar o formă a autocratismului judiciar exprimat în acestă materie. Mai există și alte forme de manifestare, la fel de subtile în exprimare, dar cu consecințe la fel de semnificative în ceea ce privește accesul efectiv la justiție.