Furtul calificat și neîmpăcarea sau cum Jean Valjean „s-ar răsuci în Mizerabilii”

Cu totul și cu totul „întâmplător”, în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare, în M.Of. nr. 1144 din 26 noiembrie 2020 a fost publicată Legea nr. 274/2020, care dă o „lovitură necruțătoare” furtului calificat, mai exact unora dintre variantele acestei infracțiuni. Iată că, după ce a rezolvat problema abuzurilor sexuale asupra minorilor¹ precum și pe cea a violenței în familie² legiuitorul nostru cel de toate zilele, pe ultima lui „sută de metri”, ne-a izbăvit și de pericolul ce plana asupra „buzunarului” (a se citi patrimoniului) nostru. Este această intervenție legislativă necesară și utilă, sau este doar un nou episod din „saga” politicilor penale populiste? Voi încerca să răspund la această întrebare comparând această „Poveste” nouă (I ) cu o „Poveste” mai veche (II). 

          I. „Povestea” nouă

          Prin actul normativ susmenționat, care conține un singur articol, legiuitorul a făcut două modificări „mari și late” (asemănarea cu expresia populară „a făcut-o lată” este o pură coincidență). Prima (pct.1) se referă la modificarea alin. 4 al articolului 154 din Codul penal³. Această modificare nu face obiectul prezentei analize, dar nu pot, totuși, să nu remarc „seriozitatea” și, mai ales, perseverența legiuitorului care (tot el) modificase același text printr-o altă lege publicată în Monitorul Oficial cu mai puțin de o lună înainte⁴. Este de semnalat și faptul că „modificarea modificării” aduce în peisajul legii penale și o veritabilă „licență poetică”, respectiv: „pornografia infantilă săvârșită față de un minor”. Gurile rele ar putea spune că este o expresie pleonastică, dar eu cred că o parafrază la o „vorbă” a lui Nenea Iancu ar fi mai potrivită: „curat infantilă coane Fănică”. Dincolo de problemele formale, modificarea poate fi discutată și „pe fond”, dar las această plăcere „generaliștilor”.

          Cea de a doua modificare (pct. 2 al articolului unic din Lege), asupra căreia îmi voi opri atenția, se referă la excluderea posibilității ca împăcarea să înlăture răspunderea penală, în toate variantele furtului calificat pentru care această posibilitate era prevăzută la art. 231 alin. (2), respectiv art. 229 alin. (1) și art. 229 alin. (2) lit. b) și c). Printr-o „trăsătură de condei”, practic, șapte ipoteze ale furtului calificat, cinci de la varianta tip și două de la varianta agravată sunt scoase din sfera de incidență a împăcării. Astfel, legiuitorul nostru ar putea să-și brodeze un brâu cu deviza „Șapte dintr-o lovitură”, precum Croitorașul cel viteaz din povestea Fraților Grimm. La fel ca muștele de pe felia cu magiun a Croitorașului, ipotezele furtului calificat „zac răpuse de pliciul” legiuitorului. Haideți să vedem cât de periculoase sunt aceste „dihănii” ce se ascundeau în spatele împăcării, cu un exemplu (o poveste) pentru fiecare:

          Art. 229 alin. (1) se referă la furtul săvârșit în următoarele împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; exemplu: X, înainte de a coborî din tramvai, sustrage o sacoșă cu mâncare aparținând lui Y, pe care acesta din urmă o așezase lângă scaunul său; b) în timpul nopții; exemplu: în luna decembrie, la ora 18.00 (întuneric afară), un „copil al străzii” (având vârsta necesară pentru a răspunde penal) sustrage o pâine de pe o tarabă; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; exemplu: o tânără având pe față o mască medicală (pandemia obligă) sustrage o sticluță cu lac de unghii dintr-un magazin de cosmetice; d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; exemplu: X sare peste o balustradă (o escaladează) și pătrunde într-un balcon de la parterul unui bloc, de unde sustrage un borcan cu murături; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere; exemplu: la speța de mai sus, cu tânăra care a sustras sticluța cu lac de unghii, adăugăm circumstanța în care aceasta, anterior, îndepărtase tag-ul de siguranță plasat pe produs (vezi RIL, decizia nr. 6/2020). Art. 229 alin. (2), în ipotezele care ne interesează, se referă la furtul săvârșit în următoarele împrejurări: b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; exemplu: X pătrunde, fără drept, în curtea unui vecin de unde sustrage o găină; c) de o persoană având asupra sa o armă; exemplu: X se află la vecinul lui pentru a tăia porcul, având asupra sa un cuțit cu care își face treaba; profitând de neatenția vecinului îi sustrage acestuia o sticlă cu țuică.

          Evident că exemplele sunt alese special, la limita de jos a pericolului social, iar penultimul trimite „fără perdea” la ideea de „găinărie” (scuzați expresia neacademică). În mediul rural, astfel de cazuri se întâlnesc frecvent în practică. Dar nu numai acest exemplu ci, toate celelalte sunt de fapt „găinării” (recidivez), pe care le întâlnim mult mai des în practică, decât furturile calificate „sofisticate”. Nu contest că aceste fapte au o anumită gravitate abstractă. Până la urmă sunt furturi. Cred însă că, în unele cazuri, gravitatea lor concretă ar trebui să permită împăcarea, dacă persoana vătămată dorește aceasta. După cum s-a remarcat în doctrina penală: „Împăcarea părților, în cazul anumitor infracțiuni, este socotită ca un mijloc eficace pentru restabilirea ordinii de drept și evitarea unor infracțiuni (s.n.)”⁵. Ce o interesează, de fapt, în primul rând, pe persoana vătămată? Recuperarea pagubei. Acest interes este asigurat prin instituția împăcării, care „înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă” (s.n.), conform art. 159 alin. (2) C.pen. Este oare util să „sufocăm” organele judiciare și să cheltuim banii publici, cu tot felul de cauze care pot fi rezolvate prin împăcare? Este eficient să aglomerăm penitenciarele și să cheltuim bani publici cu întreținerea unor persoane pentru care mesajul iertării (împăcării) ar putea fi mult mai eficient decât cel al pedepsirii?         

          Voi încerca să răspund la această  întrebare readucând în discuție povestea de mai sus a „copilului străzii” care sustrage o pâine. Ipoteza vă sună cunoscut? Evident, pentru că ea ne duce cu gândul la o...

          Ați intuit corect. Este povestea lui Jean Valjean, personajul central din romanul Mizerabilii (1862), al scriitorului francez Victor Hugo. Considerat pe bună dreptate o capodoperă a literaturii universale, romanul este un izvor de pilde ce au conturat repere morale pentru zeci de generații. Voi comite „sacrilegiul” de a rezuma acțiunea fabuloasă a romanului la câteva aspecte, pe care eu le consider esențiale, deoarece pun în lumină două dintre pildele la care m-am referit anterior:

          Tânărul Jean Valjean muncea „cu ziua” pentru a o ajuta pe sora lui văduvă și pe copiii acesteia. Trăiau în sărăcie, adică în „mizerie” de unde și titlul romanului. Negăsind de lucru, într-o zi, tânărul sparge geamul unei brutării, de unde fură o pâine, pentru a o pune pe masa copiilor. Primește cinci ani de ocnă pentru furt calificat (pe timpul nopții și prin efracție). Neîmpăcat cu sentința, pe care o consideră nedreaptă (disproporționată), tânărul încearcă să evadeze și mai primește 14 ani de ocnă. Eliberat după 19 ani, aflat deja la maturitate, Jean Valjean se confruntă cu „stigmatul pușcăriașului” cu prejudecățile și ostilitatea societății față de foștii deținuți. Un singur om îl ajută, un preot înțelept, plin de compasiune pentru cei loviți de soartă. Dar, înrăit de nedreptățile suferite, fostul ocnaș fură din nou, tocmai de la binefăcătorul său. Este prins de jandarmi și adus în fața păgubașului însă, acesta neagă furtul, afirmând că bunurile sustrase fuseseră de fapt date de către el fostului ocnaș, cu promisiunea acestuia de a deveni un om cinstit. Jean Valjean este eliberat, iar gestul de clemență ( o împăcare sui generis) îi transformă radical viața, devenind un om onest și un suflet caritabil. Sper ca aceste rânduri să fi readus în memoria cititorilor acțiunea romanului astfel încât să putem identifica cele două pilde la care m-am referit mai sus.

          În primul rând, din perspectiva care ne interesează, cred că „povestea” pe care ne-o spune Victor Hugo, este despre cum societatea poate „naște” infractori. Fără a avea la bază o cercetare științifică, dar cu o intuiție formidabilă, scriitorul francez devansează un secol de criminologie, ideea lui fiind similară cu cea a „criminologiei reacției sociale”, exprimată cel mai bine de „curentul interacționist”, prin teoria stigmatizării („labelling theory”, théorie de l’étiquetage), o teorie dezvoltată în anii cincizeci ai secolului trecut. În mare, potrivit acestei teorii, unele mecanisme represive, cu imperfecțiunile lor, etichetează anumiți indivizi ca devianți sau delincvenți, ceea ce antrenează reorganizarea personalității acestora în funcție de rolul atribuit; „refuzați” de societate datorită stigmatului pe care îl poartă și împinși către grupuri cu preocupări infracționale, singurele care îi acceptă, acești indivizi vor fi predispuși la recidivă⁶. Sintetizând aceeași teorie, în doctrina criminologică s-a precizat că: „ Stigmatizarea este procesul prin care societatea lipește unui individ eticheta de deviant, ceea ce conduce la excludere, interiorizarea identității negative și amplificarea devianței”⁷. Exact prin așa ceva a trecut eroul din Mizerabilii, la punerea sa în libertate.

          În al doilea rând, din aceeași perspectivă care ne interesează, povestea lui Jean Valjean vorbește despre rolul educativ și resocializant al iertării, al „împăcării” dintre autor și victima sa. De data aceasta, intuiția lui Hugo face un salt și mai mare în timp, deoarece ne trimite cu gândul la justiția alternativă numită, fie reparatorie, fie restaurativă, o tendință actuală în politicile penale inteligente. Cu rezultate foarte bune în Australia și Noua Zeelandă, această metodă de a rezolva conflictele penale a fost preluată cu succes și de Canada, cu circa două decenii în urmă, fiind considerată o manieră novatoare de înfăptuire a justiției: „Încarcerarea delincvenților nu îndreaptă ea singură toate nedreptățile cauzate. În fapt, victimele se simt adesea abandonate sau excluse din procesul judiciar și este dificil de a-l responsabiliza pe făptuitor. Or, justiția reparatorie înlocuiește pedeapsa prin vindecare, iertare și căutarea unor soluții acceptabile pentru toți. Colectivitatea joacă un rol esențial susținând victima, făcându-l pe delincvent să conștientizeze gravitatea actului său și oferindu-i acestuia ocazia de a se îndrepta⁸”. Aceeași tendință este constatată în prezent și în Europa. Un exemplu sugestiv este cel al Franței. Grație unei reforme penale din anul 2014, conform noului articol 10-1 din Codul de procedură penală: „ Cu ocazia oricărei proceduri penale, și în toate stadiile procedurii, inclusiv în cursul executării pedepselor, victima și autorul unei infracțiuni, cu condiția ca faptele să fi fost recunoscute, pot să propună o măsură de justiție restaurativă. Constituie o măsură de justiție restaurativă orice măsură care permite victimei și autorului unei infracțiuni să participe în mod activ la rezolvarea dificultăților ce rezultă din infracțiune, și în special la repararea prejudiciilor de orice natură rezultate din comiterea ei⁹”. După cum se poate observa, axul central al acestei metode de stingere a conflictului social este constituit de „repararea prejudiciilor de orice natură” rezultate din comiterea faptei¹⁰. În esență, este vorba despre o împăcare între autor și victima lui. Este ceea ce, informal, s-a întâmplat și în cazul lui Jean Valjean.

          În noul Cod penal, introducerea posibilității împăcării în cazul furtului, furtului de folosință și, parțial în cazul furtului calificat se înscria într-o preocupare mai amplă, de introducere a unor soluții alternative la pedeapsa închisorii (a se vedea cu titlu de exemplu: renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei). Acum se pare că legiuitorul începe să facă pași înapoi. După cum cred că am reușit să explic în cele de mai sus, înlăturarea posibilității împăcării în cazul celor șapte variante de furt calificat nu are niciun temei criminologic. Dimpotrivă, o astfel de măsură „merge” împotriva unui curent de politică penală inteligentă la nivel internațional. Cred că este o măsură greșită ce se înscrie în ciclul mai amplu al politicii penale populiste despre care am tot vorbit. Singura „rațiune” a modificării legislative analizate este aceea ca aleșii să creeze alegătorilor falsa impresie că le pasă de buzunarul lor. În realitate, este vorba despre o excludere a victimei din procesul judiciar prin ignorarea voinței acesteia. Cât privește fenomenul criminal în sine (furturile calificate în variantele descrise) nimic nu se va schimba, în sensul că, numărul acestor furturi nu se va diminua în urma acestei modificări. Singura consecință posibilă este ca unele persoane, altfel „recuperabile”, să ajungă în penitenciar pentru fapte mărunte și, în urma acestei experiențe, să dobândească „vocația” recidivei.

          Să revenim în încheiere la speța cu privire la „copilul străzii” care fură o pâine și care, nemaiputând beneficia de împăcare, ar putea primi cinci ani de închisoare. Cred că dacă ar afla despre această posibilitate, Jean Valjean „s-ar răsuci în Mizerabilii”.