Beneficiarul taxei judiciare de timbru sub lupa jurispurdenței recente

Plata taxei judiciare de timbru reprezintă una dintre etapele obligatorii asupra cărora justițiabilii trebuie să acorde o atenție deosebită, întrucât de corectitudinea acesteia depinde însăși învestirea valabilă a instanței. În contextul unor interpretări recente tot mai flexibile ale instanțelor de judecată cu privire la unitatea administrative-teritorială în contul căreia se poate efectua plata taxei judiciare de timbru, av. Georgiana Enache – Counsel și av. Nicola Costea – Managing Associate din cadrul KPMG Legal – Toncescu & Asociații analizează implicațiile juridice și riscurile generate de nerespectarea exigențelor legale în materie.

Problematica locului unde trebuie achitată taxa judiciară de timbru a devenit, în ultimii ani, un veritabil teren de controversă jurisprudențială.

Deși art. 40 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 reglementează expres că plata se face „la bugetul local al unității administrativ-teritoriale (UAT) unde persoana fizică își are domiciliul sau, după caz, unde persoana juridică are sediul social”, numeroase instanțe, inclusiv curți de apel și chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, au adoptat recent o interpretare „flexibilă” a acestui text în cadrul dosarelor de judecată aflate pe rolul acestora.

Argumentul principal invocat a fost acela că, potrivit Codului de procedură civilă, sancțiunea nulității intervine doar pentru netimbrare sau timbrarea insuficientă, nu și pentru plata efectuată către un alt UAT decât cel prevăzut de OUG nr. 80/2013.

Această abordare, deși aparent pragmatică, are o serie de implicații atât sub aspectul aplicării corecte a legii procesuale, cât și sub aspectul stingerii raportului juridic fiscal născut între justițiabil și UAT-ul indicat de lege.

Este corect că, din perspectiva Codului de procedură civilă, instanța are ca principală preocupare verificarea existenței taxei și a conformității cuantumului acesteia cu prevederile legale.

Totuși, reducerea problematicii la aceste două condiții, fără a lua în considerare și contul bugetar în care este achitată taxa judiciară de timbru, ignoră faptul că obligația de plată a taxei judiciare de timbru este, în esență, o creanță fiscală reglementată printr-o normă cu caracter imperativ.

În lumina art. 40 alin. (1) OUG nr. 80/2013 și a concluziilor unei analize juridice bine fundamentate materializate într-un articol de specialitate[1], între reclamant (sau, după caz, contestator, apelant, recurent etc.) și unitatea administrativ-teritorială de la domiciliul/sediul său se naște un raport juridic fiscal, cu următoarea structură:

Prin urmare, natura juridică a plății nu este una generică, ci este supusă regulilor de drept civil și fiscal privind stingerea obligațiilor. Potrivit art. 1.471 și urm. Cod civil, plata trebuie efectuată creditorului sau unei persoane autorizate de acesta. Plata către un terț nu stinge obligația, cu excepția unor situații strict și limitativ reglementate (de exemplu, subrogația, acceptarea expresă a creditorului etc.).

În consecință, plata efectuată către un UAT „străin” nu stinge obligația fiscală născută în temeiul art. 40 alin. (1). Din această perspectivă, considerarea acțiunii ca fiind „valabil timbrată” doar pentru că plata a fost efectuată în cuantum corect, dar în alt cont, este, din punct de vedere juridic, eronată.

Acceptarea, în practică, a ideii că taxa judiciară de timbru poate fi plătită „oriunde în țară”, fără consecințe procesuale, creează un precedent cu următoarele implicații:

       ♦   Golește de conținut art. 40 alin. (1) OUG nr. 80/2013, transformându-l într-un simplu enunț decorativ, lipsit de forță juridică. Cu alte cuvinte, se încurajează interpretarea normei în sensul de a nu produce efecte, nu în sensul producerii efectelor.

Astfel, din punct de vedere juridic, instanțele care acceptă ca valabile astfel de plăți conferă valabilitate unei modalități de stingere a obligației fiscale contrară regulilor generale ale Codului civil și ale dreptului fiscal.

Totuși, această abordare ignoră existența nulităților virtuale, recunoscute expres de lege, care operează ori de câte ori nu este îndeplinită o condiție esențială pentru validitatea unui act procedural. În cazul de față, dacă obligația fiscală nu este stinsă prin plata către creditorul prevăzut de lege, acțiunea rămâne, în mod virtual, netimbrată, ceea ce atrage incidența sancțiunii procesuale a nulității. Prin urmare, a limita aplicarea nulității doar la ipotezele expres prevăzute în mod literal încalcă principiul potrivit căruia nulitatea virtuală intervine ori de câte ori nu este respectată o cerință de fond impusă de lege pentru desfășurarea valabilă a procedurii.

Această perspectivă poate fi criticată din perspectiva faptului că raportul fiscal nu poate fi rupt de efectele procesuale. Dacă obligația fiscală nu este stinsă, instanța nu poate considera acțiunea timbrată. Se produce astfel o separare nejustificată între planul procesual (condiția de învestire validă a instanței) și planul fiscal (modalitatea efectivă de stingere valabilă a obligației de a plăti taxa de timbru), deși cele două planuri sunt interdependente.

O nuanță importantă, desigur, care este evidențiată și în doctrină, este aceea că instanța nu poate dispune direct sancțiunea anulării cererii dacă taxa judiciară de timbru a fost achitată în contul unui terț față de creditorul fiscal real, fără a-și îndeplini obligația de informare a justițiabilului cu privire la creditorul fiscal corect.

Astfel, instanțele ar trebui să includă în citație sau rezoluție mențiuni clare privind UAT-ul în favoarea căruia trebuie achitată taxa. Sancțiunea procedurală este aplicată în mod legal doar în cazul refuzului de conformare după informare.

Această abordare procedurală echilibrată nu doar că evită sancționarea disproporționată a justițiabilului pentru o eroare ce poate fi remediată, ci asigură și respectarea efectivă a dreptului de acces la justiție, așa cum este acesta garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este relevant de subliniat că anumite instanțe care au adoptat o viziune flexibilă au invocat tocmai acest argument al protejării accesului la justiție, însă soluția procedurală de informare și acordare a unui termen de conformare răspunde pe deplin acestor exigențe, fără a fi necesară derogarea de la cerințele legale privind locul plății taxei de timbru.

Astfel, se realizează un echilibru între disciplina fiscală și protecția drepturilor fundamentale ale părților.
 

Din punctul nostru de vedere, art. 40 alin. (1) OUG nr. 80/2013 are caracter imperativ și instituie nu doar o regulă administrativă de colectare, ci și o condiție de valabilitate a plății taxei judiciare de timbru.

Orice plată a taxei judiciare de timbru ar trebui realizată exclusiv la bugetul local al UAT-ului de domiciliu/sediu al plătitorului. Plata în contului unui UAT terț nu stinge obligația fiscală și, prin urmare, nu poate asigura legalitatea învestirii instanței.