Litigii si trenduri notabile în anul 2022. Aspecte de remarcat din practica de litigii a SAA

Urbanismul în București sau abuzurile săvârșite de administrația publică locale

Primul trend care ne vine în minte, uitându-ne nu doar la anul 2022, ci chiar la ultimii doi ani din activitatea noastră îl constituie dezvoltarea și creșterea litigiilor din domeniul urbanismului, în contextul în care politica administrației publice locale (în special a Primarului Municipiului București) s-a abătut semnificativ de la prevederile legale, care ar trebui să îi guverneze activitatea.

Cu titlu de exemplu, amintim faptul că Primarul Municipiului București nu numai că nu își execută obligațiile legale nici măcar atunci când acest lucru este dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă (a se vedea obligația de pune anumite PUZ-uri pe ordinea de zi a C.G.M.B.), dar consideră că are atribuții de coordonare și control inclusiv asupra primarilor de sector, cărora le dă indicații cu caracter obligatoriu, încălcând principii de drept importante, unele de rang constituțional: principiul separației puterilor în stat, deoarece Primarul Municipiului București tinde să se transforme dintr-o putere executivă în putere legislativă, principiul autonomiei locale, principul legalității, principiul neretroactivității.

În acest sens, este de notorietate faptul că de la momentul la care actualul primar a preluat conducerea Capitalei (20 octombrie 2020), niciun PUZ nu a fost înscris pe ordinea de zi a ședințelor Consiliului General al Municipiului București, deși arhitectul șef a avizat favorabil peste 80 de documentații de urbanism.

Tot de notorietate sunt și următoarele axiome:

(i)                 PUZ Sector 3, 5 și 6 sunt anulate definitiv de către Tribunalul București, iar PUZ Sector 2 și 4 sunt contestate în primă instanță, dosarele având termen de judecată pe data de 31 ianuarie 2023;

(ii)               PUG al Municipiului București este anulat în primă instanță;

(iii)             Primăriile de Sector nu știu cum, dacă și în baza cărui act normativ să emită certificate de urbanism, autorizații de construire.

Aceste soluții grefate pe pasivitatea vădită a Primarului au creat un blocaj în zona imobiliară, fără perspective clare de deblocare. Astfel, în contextul acestor litigii și a atitudinii Primarului Municipiului București care se opune vehement și abuziv la orice fel de dezvoltare imobiliară, autoritățile administrative (inclusiv cele de la nivel de sector) refuză sau emit cu mare întârziere certificate de urbanism și autorizații de construire, deși beneficiarii acestor acte dețin toate documentele tehnice necesare emiterii actelor administrative solicitate, iar unele PUZ-uri nu au fost definitiv anulate. Aici, este important să menționăm și faptul că în situația în care un PUZ ar fi anulat definitiv de către instanța de judecată, efectele anulării se vor produce doar pentru viitor, de la momentul publicării hotârârii judecătorești de anulare în Monitorul Oficial, neavând efecte asupra procedurilor privind aprobarea documentațiilor de urbanism aflate în curs de aprobare.

Ceea ce este deopotrivă demn de remarcat este conduita vădit abuzivă aceleiași autorități locale (Primarul Municipiului București) demonstrată prin următoarele demersuri:

a)                   efectuarea unor adrese, solicitări scrise către Primăriile de Sector prin care îi informează că „vă interzic să emiteți certificate de urbanism, autorizații de construire, autorizații de desființare ori alte acte sau operațiuni administrative” în baza PUZ-urilor anulate/suspendate, în caz contrar „nu excludem posibilitatea ca aceste fapte să fie considerate infracțiuni de abuz în serviciu și neglijență în serviciu”;

b)                  formulează plângere prealabilă pentru anularea unor zeci de autorizații de constuire emise de către Primăria Sectorului 2, pentru a formula ulterior acțiuni în instanță, deși este mai mult decât discutabil, nu doar caracterul fundamentat al unor astfel de cereri, cât și calitatea procesual activă a Primarului Municipiului București.

c)                   la sfărșitul lunii septembrie a anului curent, a publicat spre dezbatere publică pe site-ul Primăriei un Proiect de dispoziție privind stabilirea modalității de emitere și de propunere spre adoptare a unor documente în temeiul PUZ-urilor de Sector („Proiectul”), propunând următoarele:

-          nu se vor emite acte și nu se vor propune spre adoptare documente în temeiul HCGMB privind aprobarea PUZ Sector 2 și PUZ Sector 4 până la pronunțarea instanței/soluționarea definitivă a dosarului nr. 9784/3/2022 aflat pe rolul Tribunalului București;

-          nu se vor emite acte și nu se vor propune spre adoptare documente în temeiul HCGMB privind aprobarea PUZ Sector 3, PUZ Sector 5 și PUZ Sector 6.

Nu ne-am propus ca prin intermediul acestui articol să criticăm public Proiectul, nu fiindcă ar fi un demers dificil, având în vedere evidentele carențe legislative, ci fiindcă am făcut-o anterior prin întocmirea unei analize exhaustive pe care am pus-o la dispoziția părților interesate, însă ne vom rezuma să reafirmăm că acesta încalcă [i] normele de tehnică legislativă, [ii] art. 23 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, [iii] art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1) și (2) din Codul civil, [iv] art. 2 alin. (2¹) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții coroborat cu art. art. 56 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 și art. 28 alin. (2) din Ordinul nr. 233/2016 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 350/2001.

Mai departe, continuând aceeași strategie prin care urmărește obstrucționarea sub orice formă a proiectelor imobiliare, în litigiile având ca obiect obligație de a face, respectiv înscrierea proiectelor de hotărâre PUZ pe ordinea de zi a Consiliului General, Primarul:

a)                   a fost obligat la plata sumei de 5.000 de lei cu titlu de daune morale și a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pentru neînscrierea unui proiect de hotărâre PUZ pe ordinea de zi a Consiliului General;

b)                  refuză să înscrie un proiect de hotărâre PUZ pe ordinea de zi, deși beneficiarul actului normativ a obținut o hotărâre judecătorească definitivă încă din data de 22 septembrie 2022 și proiectul trebuia înscris pe ordinea de zi a următoarei ședințe a Consiliului General (de la acel moment până în prezent au fost 10 – zece – ședințe);

c)                   revocă printr-o simplă adresă referatele de aprobare a PUZ-urilor emise cu doi ani înainte de către fostul Primar al Municipiului București, deși acest demers nu este permis și legal.

Tot în linie cu cele de mai sus, este și refuzul arhitectului șef la Municipiului București de a mai aviza documentații de urbanism și de a le pune în discuți CTATU, sub pretextul că nu există un termen limită pentru a răspunde solicitării beneficiarilor. Așadar, pentru acele documentații noi de urbanism, care se doresc a fi puse pe ordinea de zi a C.G.M.B. acest lucru nu este posibil, deoarece arhitectul șel al Municipiului București refuză să emită un aviz.

Așadar, putem susține că litigiile din domeniul urbanismului sunt pe un trend ascendent, ca număr de dosare și complexitate, având în vedere conduita abuzivă a autorităților locale, manifestată nu doar prin refuzul de soluționare a cererior, dar și prin adoptarea unor măsuri și decizii fără niciun suport legal.

Litigiile în domeniul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă sunt încă de actualitate

Deși poate nu ar fi de așteptat, dată fiind vechimea subiectului privind restituirea proprietăților preluate de regimul comunist, litigiile specifice procedurii speciale consacrate prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România („Legea nr. 165/2013”), sunt în continuare de actualitate, având în vedere numărul foarte mare de dosare aflate pe rolul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor („CNCI”) și, totodată, numărul de dosare care se află încă în faza administrativă, la comisia locală.

De altfel, potrivit comunicatului emis de CNCI la data de 19 decembrie 2022¹, instituția a menționat faptul că pe rolul CNCI sunt înregistrate 67.861 de dosare, 10.353 de dosare nefiind soluționate, iar alte zecii de mii de dosare ar trebui să ajungă în următorii ani de la comisiile locale.

Cu alte cuvinte, litigiile specifice Legii nr. 165/2013 vor avea inclusiv în următorii ani o creștere exponențială, având în vedere multitudinea de prerogative, care le revin instanțelor de judecată în acest domeniu.

Reamintim că, în această procedură, instanțele pot (i) obliga comisiile locale, respectiv CNCI să soluționeze dosarul administrativ sau (ii) chiar anula deciziile emise de CNCI și recalcula punctele acordate (valoarea despăgubirilor).

Din practica noastră recentă putem trece în revistă o hotărâre pronunțată în luna mai a anului curent de Tribunalul București, prin care instanța a admis cererea de chemare în judecată și a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii constând în 318,912.33 Euro, deși CNCI emisese o decizie de validare pentru suma de 90,037 Euro.

Totodată, având în vedere pasivitatea CNCI, în diferite dosare soluționate de Tribunalul București, autoritatea a fost obligată să soluționeze de îndată dosarul administrativ, iar în unele situații, comisia locală a emis dispoziție prin care a propus acordarea de măsuri compensatorii imediat după înregistrarea cererii de chemare în judecată.

În litigiile de acest gen, în ideea încurajării unei conduite proactive, am reprezentat reclamanții inclusiv în procedura reglementată de  art. 906 Cod procedură civilă și am solicitat obligarea CNCI la plata unor penalități de întârziere cuprinse între 100 – 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere, doar că practica instanțelor este destul de limitată și aridă în litigiile de acest gen, cu atât mai mult cu cât încă așteptăm motivarea unei soluții pronunțate în luna august.

Practici comerciale neloiale săvârșite de agențiile de turism și hotelieri. Platformele online pot fi și ele agenții de turism

Un aspect surprinzător pe care l-am constatat în activitatea noastră, a fost acela al practicilor comerciale neloiale săvârșite de unul dintre cei mai mari operatori de turism online, care sub pretextul că activează sub forma unei platforme, încearcă să își ascundă statutul de agenție de turism, și toate obligațiile care decurg din aceasta.

Deși nu multe persoane cunosc acest aspect, platformele online utilizate pentru a efectua rezervări privind anumite servicii, ca de exemplu servicii hoteliere sau de transport, chit că nu au toate puncte lucru și personal cu care să se interacționeze fizic, au statutul de agenție de turism.

În speța pe care am gestionat-o, clientul nostru a efectuat o rezervare prin intermediul unei platformei online de notorietate, rezervare care ulterior a fost anulată de către hotelier. Din acest motiv, clientul s-a așteptat firește, să fie despăgubit pentru prejudiciul care i-a fost cauzat de către furnizorul de servicii, respectiv hotelierul care a anulat în mod abuziv rezervarea sa.

Cu toate acestea, respectiva agenție de turism a declarat că aceasta nu este responsabilă de prejudiciile create de furnizorul de servicii, întrucât prin Termenii și condițiile de pe site, operatorul de turism a înlăturat protecția juridică și drepturile oferite consumatorilor prin Directiva 25/2015 și Ordonanța 2/2018.

Respectivele acte normative fac referire în mod expres la remediile de care beneficiază persoana prejudiciată de anularea abuzivă a rezervării de către furnizorul de servicii, sens în care amintim posibilitatea de reziliere a contractului privind pachetul de servicii de călătorie și/sau despăgubiri pentru daunele suferite.

Aceste despăgubiri pot fi pretinse în mod direct de la agenția de turism, prin intermediul căreia s-a efectuat rezervarea, având în vedere obligația acesteia de a garanta buna executare a serviciilor de călătorie incluse în contractul privind pachetul de servicii de călătorie².

Astfel înlăturarea de la aplicare a actelor normative mai sus menționate, semnifică în concret faptul că, dacă se efectuează o rezervare prin intermediul respectivei platforme online, iar furnizorul de servicii, în speță hotelierul, anulează în mod abuziv rezervarea efectuată sau nu își onorează obligațiile contractuale, agenția de turism nu își va asuma niciun fel de răspundere față de client, pe care nu îl va despăgubi în mod corespunzător pentru prejudiciul cauzat.

În acest scenariu, clientul nostru care a fost de bună-credință și a considerat că odată efectuată rezervarea prin intermediul unei astfel de agenții de turism, care activează în mediul online și care prezintă garanții solide de solvabilitate, beneficiază de întreaga protecție legală, a constatat că lucrurile nu stau deloc așa și că, de fapt, agenția de turism se prevalează de existența unor Termeni și condiții publicați undeva pe site, pentru a nu își asuma răspunderea în eventualitatea unei anulări abuzive a rezervării sau pentru orice alte prejudicii produse de către furnizorul de servicii.

În acest context, problema pe care am ântâmpinat-o a fost aceea de a reuși sancționarea unei agenții care se bucură de o așa popularitate, dar care prin modalitatea în care acționează înlătură de la aplicare o Directivă europeană, fără a fi sancționată până la acest moment pe teritoriul României, dar și un hotelier care aruncă vina asupra clientului pentru anularea abuzivă a rezervării efectuate.

Problema era cu atât mai complicată cu cât, deși discutam despre o practică comercială neloială, Consiliul Concurenței nu era competent să acționeze, dată fiind calitatea de consumator a clientului, iar ANPC întâmpina dificultăți legate de competența sa teritorială având în vedere sediul central al agenției de turism (pe teritoriul altui stat).

În urma cercetărilor pe care le-am efectuat, am constatat că singura autoritate care avea capacitatea de a sancționa entitățile responsabile de prejudiciul creat clientului în calitatea sa de consumator era totuși ANPC, și din acest motiv ne-am adresat acesteia solicitându-i atât atragerea răspunderii agenției de turism care activează sub forma unei platforme online, cât și a hotelierului.

După numeroase insistențe, ANPC a sancționat furnizorul de servicii pentru anularea abuzivă a rezervării și pentru alte nereguli, iar în ceea ce privește platforma online,  au fost demarate cercetări mai amănunțite având în vedere aspectele care țin de competența ANPC.

Astfel, deși a fost nevoie de câteva luni de cercetări și insistențe în fața diverselor instituții, ne declarăm mulțumimți de faptul că această situație de înlăturare a drepturilor acordate consumatorilor printr-o Directivă europeană, se află în sfârșit în vizorul autorităților.

De asemenea, prin soluția ANPC de sancționare a hotelierului, care a anulat nejustificat rezervarea, ni s-a facilitat probațiunea în cadrul litigiului privind obținerea de despăgubiri pentru clientul nostru.

Remedierea unor probleme din materie fiscala. Lenta implementare a amnistiei fiscale

În practica noastră, au existat și situații în care anumite dosare pe care le gestionam au rămas fără obiect în cursul judecății cauzei, urmare a schimbărilor legislative intervenite între timp.

Un exemplu concret îl constituie un litigiu privind anularea unei Decizii de impunere care viza anumite obligațiile fiscale aferente diferențelor bazelor de impozitare în cuantum de peste 10.000.000 de Euro, care a rămas fără obiect în cursul judecății cauzei, urmare a adoptării Legii Nr. 72/2022 din 30 martie 2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative.

Mai exact, începând cu 4 aprilie 2022, pe fondul existenței unor prevederi legale ambigue, care au condus la stabilirea ca urmare a inspecției fiscale de obligații fiscale suplimentare în sarcina anumitor contribuabili, s-a dispus anularea diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natură, primite pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări, de către angajați ai angajatorilor români care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 și data intrării în vigoare a Legii Nr. 72/2022.

Practic, erorile comise de către organele fiscale prin rapoartele de inspecţie fiscală şi actele administrativ-fiscale încheiate şi comunicate contribuabililor, în urma cărora au fost stabilite diferenţe suplimentare de obligaţii fiscale reprezentând impozite, taxe şi alte contribuţii, au fost corijate pe cale legislativă prin amnistia acordată în temeiul Legii Nr. 72/2022.

Totuși, aplicarea efectivă a amnistiei presupunea emiterea în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Legii Nr. 72/2022 a unui ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care urmau să se stabilească normele concrete de punere în aplicare a respectivei legi.

Or, ordinul ce cuprinde normele metodologice, respectiv Ordinul Nr. 1000/2022 a fost emis cu nerespectarea termenului de 30 de zile, după două luni. În plus, autoritățile fiscale nu s-au grabit să aplice amnistia și să emită deciziile de anulare a principalului și accesoriilor nici după publicarea Ordinului Nr. 1000/2022, ceea ce a avut implicații negative asupra contribuabililor, care trebuia sa beneficieze de amnistie. Acest lucru a fost posibil, deoarece contribuabilii nu aveau la dispoziție nicio pârghie legală pentru a urgenta aplicarea procedurii de amnistie, fiind lasati la mana autoritatilor fiscale, care nu aveau vreun termen limita pentru implentarea acestui proces.

Întrucât Decizia de impunere ce forma obiectul litigiului nostru, intra sub incidența acestei legi, am recomandat clientului să nu grăbească judecarea cauzei, ci să aștepte intrarea în vigoarea a Ordinului Nr. 1000/2022, iar ulterior să se adreseze organelor fiscale în vederea emiterii unei Decizii de anulare a obligațiilor fiscale stabilite prin Decizia de impunere.

Acționând în această manieră, în luna octombrie 2022, poate nu extrem de relevant, dar destul de amuzant, în ziua termenului stabilit de judecată, chiar cu câteva minute înainte de începerea ședinței, organele fiscale, urmare a solicitărilor repetate adresate, au transmis prin e-mail Decizia de anulare mult așteptată.

În aceste condiții, am indicat instanței de judecată, modificările care au intervenit asupra litigiului ca urmare a schimbărilor legislative, sens în care am invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, excepție care a și fost admisă. Este util să menționăm că pe lângă soluția favorabilă pe fondul cauzei, instanța a acordat clientului nostru și cheltuieli de judecată.

Litigiile de muncă -  exempli gratia. O poveste fără sfârșit

Litigiile de muncă reprezintă o constantă indiferent de context, de vremuri sau de părțile implicate, iar situația actuală (amplificată de cadrul geopolitic, de criza economică resimțită în toate sectoarele) pare a fi un factor amplificator pentru confictele de muncă.

Deși nu vom enumera toate litigiile de muncă în care am fost implicați în ultimul an, vom prezenta succint, în limitele prezentului articol, particularitățile unora dintre litigiile cu care ne-am confruntat, în ideea de a arăta  abordarea unor angajați în astfel de situații și practica instanțelor de judecată, câteodată părtinitoare, iar câteodată divergentă

Referitor la tactica adoptată de către salariați dorim să punctăm că sunt situații în care angajatorul, din așa-zisa parte mai puternică a raportului de muncă, ajunge să fie hărțuit de către propriul salariat. Cu titlu de exemplu, amintim situația contestării unor decizii de concediere (într-un caz vorbim despre o decizie de sancționare disciplinară și în alt caz de o desființare de post ca urmare a reorganizării), în paralel cu formularea de plângeri penale împotriva societății angajatoare, a reprezentanților săi și a prepușilor săi, dublată în unele cazuri de plângeri la ITM sau chiar de dosare în care se contestă inclusiv previzul, deși concedierea nu a avut loc sau chemare în judecată în cadrul contestației privind decizia de concediere a societăților străine parte din grupul de societății din care face parte societatea angajatoare.

Formularea plângerii penale, în contextul în care este evident pentru toate părțile implicate că aspectele disputate țin exclusiv de un conflict de muncă, are rolul de a conduce la tergiversarea soluționării conflictului de muncă, prin suspendarea soluționării acestuia până la soluționarea dosarului penal. Astfel, amintim că am avut o cauză în care instanța de judecată a dispus de două ori suspendarea cauzei, pentru a se soluționa dosarul penal. Curtea de apel București a casat de fiecare dată încheierile de suspendare, iar instanța ar fi dispus pentru a treia oară suspendarea, dacă nu s-ar fi dispus în mod definitiv clasarea plângerii penale.

Dacă tot am menționat un așa-zis dezechibru între părțile raportului de muncă, angajatul fiind perceput drept partea mai vulnerabilă, precizăm că permanent ne confruntăm și cu situații în care instanța are un rol evident de protecție a salariatului reclamant, transformându-se în unele situații într-un veritabil apărător al salariatului, care nu își exercită drepturile în limitele procedurale corecte. Cu titlu de exemplu, amintim (i) recalificarea cererii cu încalcarea principiului disponibilității, (ii) admiterea excepției tardivității contestării unei măsuri, fără a da nicio concesință practică, (iii) respingerea excepției autorității de lucru judecat, deși au fost cinci hotărâri judecătorești definitive, care au statuat asupra postului ocupat de catre salariat, (iv) refuzul de a asculta și poziția reprezentantului convențional al aagajtorului, cu încălcarea evidentă a dreptului la apărare, (v) dispunerea prin încheierea de ședință a unor măsuri în vădită contradicție cu cele menționate oral de către complet în timpul ședinței, (vi) refuzul de a soluționa cererea de îndreptare a încheierii de ședință, deși s-a format un dosar separat în acest scop.

În ceea ce privește practica divergentă, amintim cu titlu de exemplu:

a)                   în două litigii identice, în care salariații au contestat notificarea privind preavizul (sic! notificarea privind preavizul, nu decizia de concediere), la aceeași instanță, prin sentință, un complet a dispus admiterea excepției inadmisibilității, iar alt complet admiterea excepției lipsei de interes. Deși situația de fapt era identică și motivările hotârârilor de primă instanță foarte similare (diferită era doar excepția în baza căreia s-a respins acțiunea), unul dintre apeluri a fost respins ca neîntemeiat, iar celălalt apel a fost admis și cauza trimisă spre rejudecare;

b)                  în alte două dosare identice, în care salariații au solicitat contravaloarea concediului de odihnă neefectuat într-un anumit ancuvenit în fapt în baza unor raporturi de management (contract civil), completul competent să soluționeze conflicte de muncă a apreciat că poate analiza și raporturi care exced sferei litigiilor de muncă și a respins excepția necompetenței materiale. Mai departe, un complet a încuviințat o expertiză contabilă pentru a calcula contravaloarea concediului de odihnă, înțelegând să administreze un probatoriu complex pentru ca în final să preia tale quale constatările din raportul de expertiză care se fundamentau pe un articol ușor de înțeles și aplicat din Codul muncii, iar celălalt complet a soluționat dosarul exclusiv pe baza înscrisurilor administrate;

Așadar, litigiile de muncă au fost si sunt o veritabilă piatră de încercare atât pentru angajator, cât și pentru reprezentantul convențional al acestuia, care pornește cu un ușor handicap în luptă, pe care trebuie să il surmonteze pe parcurs pentru a câștiga disputa..

***

Așadar, practica noastră nu doar că este cât se poate de variată, dar este și provocatoare, prin nevoia de a ne adapta permanent trendurilor, dar și prin necesitatea de a face față unor complete de judecată, care fie nu tratează părțile pe picior de egalitate, fie nu sunt pregătite moral și profesional pentru responsabilitatea pe care ar trebui să o aibă, dată fiind poziția ocupată. Justiția nu ar trebui să fie o joacă sau o activitate care nu are implicații din perspectiva răspunderii, ci o artă de a face bine societății, prin stabilirea corectă a adevărului judiciar și remedierea inechităților semnalate prin acțiunile judiciare.